Atlas

Privind către oraș, văzui trecând o fată.
Fu poate mai senină decât cerul înstelat;
Strânsei în palme riduri, simtindu-mă-nșelat,
Căci m-am simțit, și eu, tânăr o dată.

Avea un clinchet jucăuș în glas
Când o întrebai de plânge cineva.
„Eu doar mă plâng, dar plânge umbra mea„
Răspunse, parcă, într-un ritm de vals.

Ploaie de mult nu mai căzuse,
Dar ea purta la brâu umbrelă,
Pe deget stropi verzui de acuarelă
Și-n sân, melancolia-i se ascunse.

Și mă văzui așa, bătrân,
În față c-o oglindă mai bizară:
Sufletul ei lăsat pe dinafară,
Purtat pe străzi de rostul său păgân.

Pe lume s-au născut sfinți muți și vineți

Și poate c-au aflat în fine mântuirea.
Eu, însă, am văzut ce-i nemurirea
Și cum unii de alții aparțineți.

Fata s-a spart în brațele-mi, în plânset
Și verdele-am privit curgând din ochii ei;
Străini, bătrâni, copii, bărbați, femei,
Sunteți cu toți oglinzi ai unui suflet.

A strâns apoi și ea în palmă riduri,
Văzând cum tinerețea îi păli.
De suferință inima-i se strânse, gri:
Purta pe umeri ale voastre chinuri.

 

 

Lumea (se) uită

Lumea se uită;
El smulge cuiele de lemn și le aruncă.
Lumea se miră,
Iar el devine o nouă minune, topit de lumină.
Lumea îl scuipă,
Caci știu ei altceva afar’ de hulă?
Lumea e nulă, lumea-i nebună,
Lumea e crudă.
El se arată
Măreț, sub un soare de ceară.
Lumea se ceartă
Pe stropii ce-i curg la picioare.
El le vorbește
Și unii chiar par că ascultă.
Așa cum ceara se topește, însă,
Lumea uită