Țăranul 

 

Țăranul în patria română

Prin ploaie noroaie frământă,

Pe viscol, lucru nu amână,

Terminând,  pe El binecuvântă.

Pune în  traistă de dimineață

Țăranul, s-aibă de-ale gurii,

Apoi ieslea umple cu fâneață

La necuvântătoarele şurii.

Când vine vremea de coasă-

Ascute, toată ziulica el coseşte

Pe înserat își vede casa,

Noaptea prin somn se văicărește.

La oraş când el se duce

Nu ştie unde să apuce,

Roagă blând să nu fie ocară…

Pe „domnul”, ce-a crescut la țară…

Mă uit după țăranul necăjit,

Zic:- Nu-i pe lume om mai chinuit –

Arămiu, cu mâinile crăpate

Chinuit mereu și aplecat de spate!

Ce s-o întâmpla cu el după…

Albit, ca o cobiliță, adus de spate,

Tremură cu lingura în supă,

Gândind cum a trecut prin toate.

 

 

Cum trec…

 

Cum se arată un sfârșit?…

Intuieşti păreri, nu altceva,

Povestiri avem la nesfârșit

Ori poate chinuiești pe-altcineva.

 

Omul este trecător, îmbătrânește,

Rămâne visător, c-așa felu-i este,

Însă ca o floare se-ofileşte

Cum pruna pe lozniță-ncrețeşte.

 

 

Inimi zdrobite 

 

A fost cândva, ca niciodată,

El – cavaler, ea – dulce fată,

Erau iubiți și fericiți,

De-ai lor părinți sunt despărțiți!

 

Azi, amândoi sunt doi bătrâni,

Se întâlnesc, își dau salut …

Ochii le plâng, graiul li-i mut

Purtând o viață-n suflet răni.