Un canvas impresionist surprins de-o piatră oarecare

 

-Miroase a acru, nu-i așa?

Piatra tăcu. Iar râul murmură.

– Acru. Stătut, încercă iarăși femeia.

Încă o dată piatra nu scoase un cuvânt. N-avea cuvinte ca să scoată. Iar de-ar fi avut, probabil n-ar fi scos. Femeia se întoarse iar rochia-i neagră, foșni slab, neauzit. Renunță să mai insiste.

 

*

 

Chiar mirosea a acru. În acea zi, în acel moment, întreaga pădure mirosea a acru.

Nu inspiră parfumul acru căci nu avea nări cu care să-l inspire. Și nu-l simți intrându-i prin pori, acaparându-i pielea, căci nu avea nici piele, nici simțământ. Și totuși, îl gustă vivid. Fără buze ori papile gustative. Gemea în ființa sa coroziv, erodând ceea ce, în esență, abia dacă putea a fi atins. Și chiar de-ar fi putut, n-ar fi trebuit a fi doborât de un simplu, acru, distrugător parfum.

Privi în jur, analizând tabloul ce i se ridică în faţă. N-avea nici ochi, n-avea nici față, dar privea ceea ce timpul punea în mișcare, cu pasiunea avidă a unui pictor lovit de inspirație. Viziona fără nesaț desfătându-și privirea cu statică mișcare a unei păduri oarecare. Și nu conta că nu avea cu ce privi. Oricât de suprarealist ar fi sunat, privea.

Studie cu atenție tabloul impresionist ce se întindea unde i-ar fi fost picioarele dacă ar fi existat. Și, la drept vorbind, abia dacă era ceva ce să fi meritat privit. Vedea, orbește, doar o pădure ca oricare altă. Un același aliniament de copaci în aceeași dezordine liniștitoare. Îi umpleau privirea, dar nu destul cât să creeze disconfort. Vedea atâți cât trebuia să vadă și toți acei atâți erau arhisuficient de mulți.

Dar le privea verdeața crudă cu invidie și nostalgie; cu sentimente de care nu se știa capabilă. Erau tineri, fragezi, puieți abia prinși în mulțime, înconjurați de acri întregi de verde bătrân. Studia cu atenție florile nemaiputând a se satură de culoarea lor vividă și violetă, de nuanța lor expresionistă. Și-și apleca privirea iarăși către sine și, îmbătată în gri, se tempera.

Și se uită în stânga, la femeia ce se apleca cu greutate. Ridicând o floare, violet, și mirosind-o strâmbă din nas și clatină din cap nemulțumită. Ea avea nări. Și mirosea a acru.

Începu să bată vântul, brusc, cu greutate. Și l-ar fi auzit de-ar fi avut urechi ca să-l audă. Dar nu avea, iar vântului nu-i rămânea decât să biciuie mai tare. Și se prea poate să-l fi auzit copacii căci ei se legănau cu gravitate plecându-și ramurile și ridicându-le cu grație înapoi. Și se prea poate să-l fi auzit și frunzele, ele fiind cele ce se desprindeau dansând în cârduri, cârduri. Și florile se desprindeau petală cu petală și se alăturau paradei mortuare; era cu neputință să nu-l fi auzit.

Femeia se înfiora, iar rochia i se umflă foșnind. Începu să tremure ușor și scapă dizgrațios floarea, acoperindu-și brațele cu palmele.

Dar piatra, piatra zăcea în nemișcare. Ea nu l-a auzit.

Stătea, în continuare, întinsă, lângă rău și admira avid priveliștea în așteptare. Dar ce aștepta, nimeni nicicând n-ar fi știut.

Iar timpul părea să se fi oprit.

 

O observație nihilistă, însă, poate chiar nu tocmai incorectă.

În realitate nu trecuseră decât ceva mai mult de câteva clipe, însă nemișcarea ce cuprinse pădurea făcuse acele câteva momente imposibil de lungi. Cumva, undeva, într-un anumit capăt al nepătrunsului înverzit, timpul începu să se dilate. Nu era un efect amplu, palpabil, asemeea poate unui timp relativist, ci mai degrabă unul subtil, aproape insesizabil. Era de parcă unui minut i se mai adaugă încă jumătate. Poate chiar mai insignifiant. Nu era deci o schimbare suficient de tangibilă încât să sâcâie, mai degrabă decât să deranjeze.

Și totuși, timpul părea să se fi oprit.

Piatra nu încerca să își impună observațiile asupra acestei bruște schimbări a curgerii timpului. Iară aceasta nu doar pentru că, în calitatea să imobilă, nu avea nici mijloace, nici dorința de a o face. Ci, mai degrabă, nu avea niciun interes asupra acestui aspect.

Iar în lipsa unei reacții timpul păru să își piardă răbdarea.

În postura unui simplu observator, piatra continuă să privească și să admire copacii ce păreau a îmbătrâni ceva mai repede și iarba ce părea să crească și să descrească într-un ritm amețitor. Privea, fără a se lasă atinsă, succesiunea amețitoare a vremii în timp ce femeia părea să le ignore pe toate. Și timpul înainta.

Nimeni și nimic din mulțimea supusă maratonului grav observat de cei doi observatori ignoranți și nepăsători nu părea să fi dat atenție schimbării. Iar în fapt, dacă piatră părea complet nemișcată de stagnarea și goana timpului – nefiind probabil prima oară când nu simțea pe propria-i piele un astfel de eveniment – femeia părea să nici nu observe. Iar dacă observă, se putea spune că ignoră restul lumii cu cel mai mare din adins.

Simple speculații.

Piatră rămăsese astfel în nemișcare, lângă răul în perpetuum mobile. Femeia rămăsese și ea, nemișcată, privind timpul curgând nerăbdător. Iar în pădure mirosea a acru mortuar.