Hoțul de artă

 

Poate că am furat fără să știu

Fragmente demontate din tablouri

Și am pictat peste ele visul dintre nouri,

Cerul obscur și străveziu.

 

Pensula am scăpat-o printre amintiri

Și peste toate picurat-au nuanțe de albastru:

Tabloul hoțului sihastru

Ce a furat crâmpeie din iubiri.

 

Nu e ușoara vina de-i arta mincinoasă.

Pensula-i e cătușa, culoarea pur venin.

Asemenea iubire e plânset, dor și chin,

O altă Mona Lisa pe o pânză proastă.

 

Cimitir

 

Degete tresar printre clape de pian

Și luna răsare.

O simfonie amară ca o fobie,

Depănată de o claviatură uscată,

Se revarsă de sub cripta înghețată.

O cruce ciudat de crăpată,

O imagine atât de moartă,

Mă bântuie ca o stafie.

La ce folos să se prefacă?

Printre străini e doar o piatră seacă.

Iar luna e atât de vie,

În cimitirul gol, monocolor,

De care nimeni nu mai știe.

Poți oare să te regăsești în zâmbete ce te-au uitat?

Aici se mai păstrează numai ce nu mai e.

Tresare și luna când crucea scârțaie.

I-e frică de stafia pe care-o bântuie.

 

 

 

Atipic

 

Atipic ești tu, așa sunt și eu

Și îndreptat către tine mi-e gândul.

Deși îmi ești străin, să știi că ești străinul meu

Și iată ca străine mi-s lutul și pământul.

Atât de nevrednic mi-e gândul.

 

Încerc să recunosc că nu ești al meu,

Deși să renunț mi-e atipic.

Lutul mi-e umbra și pământul chiar eu,

Înstrăinat de oameni și de Dumnezeu,

Atât de nevrednic mă știu.

 

Poeți ai greșelii și fii rătăciți,

Adepți ai unui veșnic cerc atipic,

Să ne înstrăinăm suntem veșnic siliți

Și sufletu-mi e marea pe care o agiți,

Atât de atipic.

 

 

Graniță

 

Hotarul de lacrimi e ceața din suflet ce minte,

Potecă între două necunoscute distincte.

O prăpastie răsucită și răsturnată,

Îngrămădită într-o privire atât de adâncă, atât de albastră.

O boare de vânt, adiind ca o șoaptă,

Letală ca o cobră, dar atât de neînsemnată.

Am instalat false granițe între noi,

Dar ceva a înflorit dincolo de hotar, neatins de furtună și ploi.

Nu există autoritate în iubire

Și nici cusurul perfect în gândire.

Și totuși tremur ca versul de pe buzele tale.

Adormită sunt pe veci de gloanțe letale.

Mă faci să simt, mă faci să fiu,

Am daramat atâtea ziduri și totuși nu știu.

În inima ta am să rămân pe veci fugară,

Iar ce ne desparte, pe hartă, linie imaginară.

 

 

Poem fără nume

 

Mi-am încâlcit inima-ntre emoții,

Valsând printre idei.

Aripile tale sunt pietre lipite cu clei

Și raiul se adună în clinchete de chei.

 

Blocaj în mișcare,

Sunt încă departe,

Iar cerul proiectează spaimă infinită.

Pământ am sub tălpi, dar pământul e frică,

O simfonie necinstită și bizară.

 

Ce greu e să privești în fugă paradisul

Și apoi să te întorci de unde ai pornit.

Un înger singuratic m-a iubit,

Dar am avut o inimă de ceară.

 

S-a stins imnul din care am căzut

Când promiteam șoptit mărturisiri.

Săruturi se preling printre priviri

Și îngerul se face nevăzut.

 

Sunt abandonată în adâncul tău,

Înghețată și domoală ca o stea păgână.

Tu spune-mi, însă, sunt uitată, sunt mută,

Dar e adevărat că spaima ta-i iubirea?