RAISA TOFĂNEL
Camera albă
Deschide ochii. Se ridică în şezut. Priveşte în jur. Pare confuză, deşi pe faţa ei aproape inexpresivă orice emoţie este greu de desluşit. Îşi roteşte capul plimbându-şi privirea în jur. Nu are prea multe de văzut. Camera în care se află e destul de mică. Încearcă să găsească ceva de care să îşi agaţe privirea. Nu are ce să vadă. Alb. Pereţii, podeaua, tavanul, toate sunt acoperite de o căptuşeală albă, imaculată, asemenea unui burete. Sunt moi şi netezi. Identici. Dacă cineva ar fi rotit camera în care se afla, cel mai probabil ea nu ar fi fost capabilă să spună care era şi care fusese podeaua.
Rămâne nemişcată. Nu mai inspectează împrejurimile. Zâmbeşte.
Deci totul rămâne la fel.
Priveşte peretele din faţa ei cu ceva ce semăna a satisfacţie mută. Pare că ştie, într-o oarecare măsură unde se află. Îşi trece mâna peste suprafaţa netedă a podelei. Buretele se îndoaie uşor sub atingerea ei. Închide ochii. Un sentiment familiar îi inundă braţul. Cunoştea senzaţia. Era limpede că fetiţa recunoaşte camera stranie în care se află.
Îşi ridică brusc mâna. Oftează adânc. Deschide ochii fixându-şi privirea într-un punct oarecare. Pare că încearcă să dizolve peretele doar prin forţa propriei priviri. Evident nu reuşeşte. Probabil nici nu se aştepta. Continuă însa să îşi fixeze privirea pe peretele gol. La drept vorbind, nici nu avea altceva la care să se uite. Camera era în întregime goala. Nu existau nici uşi, nici ferestre şi nici un obiect nu întrerupea întinderea orbitoare de alb. Zâmbetul vag ce îi împodobea chipul tinerei se şterge treptat. Chipul îi capătă o expresie neutră. Camera era exact aşa cum şi-o amintea.
Deci totul rămâne la fel…
Tânăra nu spune nimic. Încă de când a deschis ochii şi până când chipul i-a fost acoperit de o mască neutră, nu a rostit niciun cuvânt. Nici nu are de ce. Cine să o audă? In cameră nu mai era nimeni înafara ei. Totul era exact cum fusese înainte să adoarmă. Nici nu crezuse că ceva avea să se schimbe cu adevărat. Dar se înşela, deşi în ziua aceea nu avea de unde să o ştie. Pentru ea ziua aceea fusese una dintre multele zile în care constatase că înca se afla în camera albă. Nu credea că avea să plece prea curand. Nu credea că avea să plece deloc.
Închise ochii. Nu putea privi albul acela intens prea îndelung făra să simtă cum o ustură ochii. Se întinse la loc. Voia să doarmă. Oricum altceva nu avea de făcut.
Mi-am indepartat privirea. Nici eu nu aveam ce vedea inafara unui cub alb in mijlocul caruia se odihnea un copil.
***
De cand se stia fetita nu vasuse nimic inafara camerei albe. Cea mai indepartata amintire pe care o avea nu fusese decat o repetitie a tot ce traia in prezent. Se trezise in camera alba. Se ridicase nesigura in picioare si pipaise toti peretii. Nu stiuse nici atunci de ce o facuse. Banuia ca incerca sa caute o iesire, dar nu era sigura. I se parea ciudat ca nu isi amintea deloc ce incerca sa gaseasca. Si ca nu avea nicio banuiala. Dar, la urma urmei, nu fusese decat un copil. Era normal sa fi uitat. Cel putin ea asa credea.
Credea. Intotdeauna crede pentru ca adevarul e ca nu stiuse niciodata nimic. Nu stiuse cine – sau ce – este si nu stiuse nici cum intrase in camera alba – din moment ce nu paruse niciodata sa gaseasca vreo iesire ii era destul de usor sa se gandeasca ca nu exista nici o intrare. Dar inexistenta unei intrari mereu o determina sa se intrebe: Cum ajunsese ea acolo? Nu stiuse, nu stia, nu stie. In fapt, nu stie si nu stiuse mai nimic. Nu stiuse niciodata cati ani avea sau cum arata. Tot ce stiuse vreodata era camera alba – care nu avea nici oglinda, nici calendar. Nu stia de cat timp se afla acolo.
Si din moment ce nu stie nimic, crede. Inca de atunci incepuse sa creada. Nu stia de cat timp era in camera alba, doar credea ca acela era tot timpul ei. Invatase sa nu incerce sa mai caute raspunsuri cand nimeni nu ii asculta de fapt intrebarile. Incerca sa isi fabrice propriile raspunsuri. Asta o linistea cumva. Dar mereu se gasea intr-ansa o mica parte, un segment fragil, aproape inert, care ii amintea ca nu are de unde sa stie daca ce crede ea e adevarat. Dar la urma urmei nu era nimeni care sa ii confirme sau sa ii infirme ideile. Si in lipsa unei judecati din afara nu ramaneau decat simple idei pe care ea le nascocea umplandu-si timpul, toate in jurul camerei albe.
Camera alba primise tot timpul fetei si atentia ei nedivizata. Fata nu primise nimic inca.
In orice caz, stia ca era ceva ce cauta. Totusi, nu gasise nimic. Verificase atent fiecare latura a camerei.Toti peretii erau la fel. Albi. Netezi. Nu aveau nici o crapatura, nimic care sa semene a iesire. Nimic care sa aduca a ceva ce ar vrea sa gaseasca. Punctele de imbinare dintre pereti erau la fel. Isi amintea ca verificase si podeaua. Fara nici un rezultat.
Pe atunci nu era suficient de inalta sa ajunga la tavan. Nici acum nu era. Dar verificase si tavanul de mai multe ori. Odata la ceva timp camera alba incepea sa se roteasca. Fetita nu patise niciodata nimic, la urma urmei fiecare latura a cubului in care traia parea facuta din burete. Dupa ce camera se rotea, fetita nu stia niciodata pe ce parte a sa se afla. Nu mai stia unde era ”sus” sau unde era ”jos”. Dar pentru ca niciodata nu avea vreo importanta desemna mereu drept ”sus” tavanul pe care inca nu il putea atinge si ”jos” podeaua pe care statea. Era un sistem bun. Stiind unde e ”sus” si unde e ”jos” putea sa se concentreze doar pe cautat.
Asa ajunsese sa verifice tavanul. Se rotise de atatea ori odata cu camera incat stia ca verificase fiecare latura a sa. Nu ratase nici un coltisor. Nu era nicio iesire.
Totusi fetita nu isi aminteste daca era sau nu dezamagita ca nu gasise ce cauta. Stia doar ca, inca de cand isi amintea, dupa ce nu gasise nimic in camera, continua sa traiasca singura inauntrul acelui cub.
Inafara de momentul cautarii al primei amintiri, nu mai explorase niciodata camera. Nu credea ca avea vreun sens. Nu credea ca avea sa gaseasca nimic. Asa ca fetita continua sa creasca nefacand nimic inafara de a dormi si a se trezi uitandu-se in jur. Niciodata nu vedea nimic nou. Dar asta nu o oprea sa isi plimbe privirea in jur la fel de confuza ca in prima zi. Pentru ca la urma urmei nu intelegea nimic despre camera alba. Nu intelegea cum ajunsese inauntru si nici daca avea sa iasa. Nu intelegea cine o pusese in camera alba sau de ce. Nu intelegea nici cum camera putea fi atat de luminoasa fara nici o sursa de lumina inauntru. Parea ca insasi laturile cubului in care se afla straluceau din proprie vointa. Nu credea ca era posibil dar camerei nu ii pasa ce crede fetita ca e posibil sau nu, ea stralucea in continuare.
Asa ca fetita renunta sa se mai intrebe. Camera era luminoasa. Ce mai conta de ce? Nu avea sa se schimbe nimic daca stia. Nu avea sa o ajute sa iasa. Astfel, odata cu trecerea timpului, fetita eliminia din minte orice intrebare legata de functionarea camerei si se concentra pe singurul lucru de care ii pasa cu adevarat: Cum sa scape. De cand se stia fusese prizoniera camerei albe si, pe vreme ce timpul trecea, incepea sa ii placa din ce in ce mai putin. Primul lucru pe care il facea cand se trezea din somnul ei fara vise era sa verifice daca inca era in camera alba. Mereu isi dorea sa nu fie acolo dar mereu era. Si, fara sa vrea, zambea. Pentru ca, desi ura camera alba, acela era singurul loc care ii era cunoscut. Si desi voia sa plece de acolo, inca ii era frica. Bineinteles ca zambetul ii pierea de pe fata de fiecare data, pentru ca desi ii era frica inca voia sa plece. Contradictie. Pentru ca ura camera alba – singurul ei loc sigur.
Dar camerei albe nu ii pasa ce simte fetita. Ea se rotea mereu si se oprea mereu in alta pozitie. Si refuza mereu sa dispara.
- Bulina neagra
Fetita deschise din nou ochii. Privi din nou in jur, analizand peretii cu migala. Nimic nu se schimbase inca. Zambi trist. Aceeasi rutina, in fiecare zi. Bineinteles ca fetita nu stia daca trecuse o zi sau o ora de cand adormise ultima oara. Dar daca ar fi stat sa isi bata capul cu astfel de detalii probabil ar fi innebunit pana acum. Si oricum, conceptul timpului nu o ajuta sa iasa din camera alba, deci il considera cu totul inutil. La fel ca in cazul orientarii in spatiu, orientarea in timp ii era arbitrara. O zi tinea de cand se trezea pana cand adormea. Nu stia cate astfel de zile petrecuse in cutia alba. Nu le numara. Stia doar ca erau destul de multe.
Pentru prima data in mult timp se ridica in picioare. Isi simtea trupul rigid. Nu mai mersese de mult. Nu ii era oricum prea usor sa se deplaseze in acel spatiu ingust. Dar, dintr-un oarecare motiv, astazi decisese ca era timpul sa se ridice. Incepe sa mearga clatinandu-se pe picioare. Ii era destul de greu sa isi coordoneze muschii atat de rar folositi fapt pentru care isi tinea in mod constant privirea in pamant. Nu stia de ce, dar avea senzatia stranie ca in ziua aceea trebuia sa se obisnuiasca din nou sa mearga. Astfel ajunsese fetita sa se clatine nesigura de pe un picior pe altul traversand camera alba dintr-un capat in celalalt. Podeaua se arcuia usor sub pasii ei. Era un sentiment placut pe care nu il mai avusese de mult timp. Continua sa mearga din ce in ce mai putin dezlanat, dar incepand sa se tina de peretii netezi ai camerei. Continua sa faca inca cateva astfel de drumuri pana cand se plictisi de senzatia peretelui pe mana ei si pana cand fu sigura ca nu mai avea nevoe de sprijin pentru a merge drept.
Se opreste un moment clipind des. Respira adanc. Pare obosita – un lucru deloc anormal avand in vedere cat timp trecuse decand pasise ultima oara. Isi ridica mana gratioasa si isi sterge cateva boroboane de sudoare de pe frunte. Isi aranjeaza apoi bretonul nici prea scurt nici prea lung care se oprea exact deasupra liniei ochilor acoperindu-i sprancenele.
Mana ii cade deodata pe langa corp orice urma de oboseala stergandu-i-se de pe chip. Incepe sa mearga din nou schimband obisnuitele trasee patrate pe langa perete in cercuri, pasii sai formand o spirala dintr-un colt oarecare pana in centru.
Incepe sa restranga cercurile si, nemaifiind nevoita sa priveasca in pamant, fetita mergea acum intr-un soi de pas saltat, in mijlocul camerei. Privirea ii era tintita inainte. Ochii ii erau complet inexpresivi. Goi. In griul lor de obicei stralucitor nu se mai deslusea nici macar lumina , sa nu mai vorbim de emotie. Privita din departare, nu ar fi parut nimic mai mult sau mai putin decat un copilas incercand sa alunge plictiseala. Dar stiam ca nu era doar un copil. La urma urmei nu oricine intra in camera alba.
Ajunge in centrul camerei. Se opreste cateva clipe. Asteapta. Respira adanc. In urmatorul moment, se intoarce brusc, si incepe sa refaca traseul, in aceleasi cercuri stranse, cu pasi egali. Continua astfel pana ajunge intr-unul din colturile camerei dupa care se intoarce si porneste iarasi spre centru. Aceleasi miscari. Aceeasi monotonie.
Inexpresiva? Nu, nu intocmai inexpresiva, ci mai degraba concentrata. Da, acesta trebuia sa fie raspunsul. Fetita se concentra asupra propriilor pasi, asupra propriului ritm, atat de adanc incat parea ca nici nu mai observa camera. Oricum nu era mare lucru de observat.
Dupa cativa pasi se opreste iarasi brusc. Precum intaia oara – hazard? – se gaseste din nou in mijlocul camerei albe. Cade in genunchi. Se pare ca efortul fusese prea mare pentru trupul ei fragil. E obosita. Respira cu greutate. Inchide ochii si se lasa sa cada pe spate. Capul fetitei loveste ,,podeaua” camerei cu un bufnet surd. Nu pare sa ii pese. In fapt, ea nu simtise probabil decat acelasi burete familiar. Probabil cazatura nu ii provocase durere deloc. Probabil.
Continua sa isi tina ochii inchisi. Dar nu adoarme. Pare sa mediteze, desi nu as putea spune exact la ce se gandeste. Pare totusi extrem de concentrata. As spune ca isi pune iarasi intrebari legate de locul in care se afla. Fara sens. Oricum nu avea sa primeasca nici un raspuns prea curand. Ba mai mult, tot ce crede ea ca stie are sa fie complet intors pe dos.
Deschide ochii. Incepe spectacolul.
Uimire? Frica? Nu imi dau seama exact ce simte. Clipeste. Se ridica sprijinandu-se in coate urmarind in continuare ”tavanul” cu privirea incordata. Isi imagineaza oare? Pupilele i se dilata. Fericire? Respira sacadat. Teama? Adevarul este ca pe chip nu era posibil sa i citeasca doar o emotie, acesta fiind contorsionat de un amalgam haotic de trairi. Parea totusi, mai mult decat orice, surprinsa.
Si cu siguranta avea si de ce. Pentru ca, urmarindu-i privirea, in mijlocul tavanului, se distingea clar o pata circulara de marimea unei ferestre mici pe care noi am putea o descrie doar drept neagra.. Fetita insa nu stia cum sa si-o descrie. Nu mai vasuse niciodata ceva asemanator. De aceea o privea cu teama si neincredere. Ce se intampla? Se schimba camera alba? Si daca da, in ce fel se schimba? Ce insemna schimbarea pentru ea? In primul rand voia oare ca totul sa se schimbe? Ezita. In urma cu ceva timp, probabil ca ar fi afirmat. Ura camera alba. Dar acum, pusa in fata iminentei schimbari, se trezi ca tremura. Nu intelegea nici ce reprezinta acea pata indescriptibila de pe ,,tavanul” camerei si nici in ce fel urma sa o afecteze. Nu stia nici cum sa o numeasca.
Isi prinde umerii cu mainile. Respira adanc. Se opreste din tremurat.
Nu asta am asteptat mereu? Un semn cat de mic? O schimbare? Ceva nou? Vreau sa ies din camera asta! Vreau sa vad daca exista ceva afara.
Intr-adevar fetita vrusese mereu sa gaseasca acel ”afara”. De cand intrase in camera alba cautase un singur lucru: o iesire. Dar nu gasise niciodata nimic. Se oprise chiar din cautat. Bineinteles ca incetarea cautarii nu reprezentase niciodata pierderea vointei de a parasi camera. Era doar singura decizie posibila. Ce rost are sa cauti ceva imposibil de gasit?
Astfel hotarase fetita sa astepte in loc sa caute. Nu putea decat sa astepte linistita o schimbare. Camera alba nu i se va supune niciodata. Camerei albe nu ii pasa ce credea sau ce voia fetita. Continua sa faca doar ce voia ea. Asa ca ce rost avea sa incerce sa o imblanzeasca? Dar acum, privind semnul schimbarii cu propri ochi, nu facea decat sa tremure. Aproape ca ma doare sa o privesc.
Fetita icneste. Se ridica, ignorand durerea care ii inteapa muschii. Priveste in continuare is sus, spre bulina neagra. Zambeste? Grimasa inegala ce ii acopera chipul este, cel mai probabil, un zambet. Ma intreb la ce anume se gandeste. Isi ridica mana incercand sa ajunga la ”tavan”. Nu reuseste decat sa atinga aerul. Mainile ii tremura. Este inca prea scunda. Nu avea cum sa ajunga pana la misterioasa bulina neagra. Incepe sa dea din maini precum un copil razgaiat. Pare nerabdatoare. Chiar si asa continua sa zambeasca. Pare sa ii fi venit o idee.
Se lasa sa cada din nou pe podea. Inchide ochii si incepe sa rada.
In sfarsit isi daduse seama. Nu avea rost sa se agite. Nu avea decat sa se lase in baza singurului adevar stiut despre camera alba. Camera avea sa se roteasca. Asta facea mereu. ,,Tavanul” nu avea decat sa devina ,,podea” ori ,,perete”. Atata timp cat nu ramanea ,,tavan” va putea sa il cerceteze. Nu trebuie decat sa astepte.
Inchide ochii. Vrea sa adoarma. Mereu crezuse ca timpul trece mai repede atunci cand doarme, desi nu il masurase niciodata.
