Denisa Crăciun
Adolescenţă (haos aproape perfect)
Mă simt vie,
mă crezi când spun asta?
în sfârşit, pupilele mele întrezăresc neantul/ şi-l descifrează.
mâinile mele încep să crească şi să atingă minţi.
gâtul meu se întinde curios spre lumea de dincolo.
gura mea parcă desprinde coloritul de pe peretele vieţii
şi-l pictează iar,
folosind limba drept pensulă.
părul meu e cerul care adăposteşte stele,
şi ce stele…
picioarele mele cântă desluşirii lumii.
degetele mele se contopesc cu valurile mării,
oricând vreau.
mijlocul meu se strecoară cu uşurinţă printre inelele lui Saturn.
coloana mea fragedă se împleteşte cu ramurile copacului fericirii,
din copilărie.
urechile mele vorbesc minţii neliniştite;
prefac orice cuvânt, orice notă falsă
în soare.
inima mea, bucata de piatră neşlefuită,
goală şi în aşteptare,
bate pentru trup,
îl ţine în viaţă
şi îmi hrăneşte Universul Fericit.
Am făcut anestezie totală
Ploaia nu mă mai poate străpunge,
Nici măcar ochii lor întunecaţi
Mâinile lor nu-mi mai pot atinge mijlocul,
Ca o aripă de fluture pe o lamă de cuţit.
Ochii lumii nu mă mai pot strămuta,
Vorbele care produceau hemoragie a sinelui,
Vorbe care erau gaz toxic cotidian/ nu mai dor.
Da, sunt imună.
Gândurile rele care se abăteau asupra-mi
Nu mă mai macină
Ba chiar folosesc eu însumi sita durerii
Ca armă letală
Da, sunt imună
Privirile,care ma dezbrăcau şi încercau să scoată părţile vitale
urechea medie, degetul mic de la picior, claviculele, genele,
Nu mai au efect în faţa unui suflet anesteziat.
Gelozia cu privirile la mâinile mele care nu se
Împletesc cu ale lor
Nu mai există/ Oricum lumea e mult prea mare
Pentru un suflet asa/ Neîncăpător precum al meu.
Nu mai simt nimic, / Am făcut anestezie totală
Crăciun Denisa
Inamicul nr.1: tu
Când gândurile tale în sfârşit îţi spun ceva,
Ele destăinuie atâtea
Şi încerci să le cuprinzi pe toate în mintea ta golită cu totul.
În zadar încerci să dai lumii un sens,
Când nici măcar gândurile nu le poţi numi adevăruri cu majusculă.
În zadar priveşti în gol, în mers felin,
Când vocile pe care le tot auzi oricum se sparg de zidul minţii confuze şi laşe.
În zadar încerci să atingi asfinţitul
Când nici măcar răsăritul nu l-ai prins.
Încerci adesea să ademeneşti un vis
Din geanta plină cu vise ruginite pe la colţuri,
Când şi numele tău e imprecis; doar zgomot surd,
Şters, insondabil.
Încerci să-ţi pui întrebarea: „Cine-s eu atunci?”,
Când tu nici măcar nu faci diferenţa între tine şi pământ.
Încerci să-ţi colorezi aripile,
Strânse de prin colţurile mucegăite ale minţii,
Când nici măcar nu ştii să zbori.
Încerci să-ţi înnoieşti umila lume,
Când tu nici măcar nu ştii să-ţi deschizi ochii.
Încerci să-ţi mângâi singur părul,
Când nici măcar nu îţi dai seama că nu ai cu ce.
Mâinile tale au fost autoamputate de teamă.
Încerci să atingi „culmi nemaivăzute”,
Când nici măcar propriul trup nu te încumeţi să-l atingi.
Nu ai cu ce, ai uitat?
Încerci să-ţi ţii lacrimile în frâu,
Când nici măcar nu ştii ale cui sunt.
Încerci să ţipi, să „uiţi de tot”
Când glasul tău te-a părăsit, şi el, de mult.
Încerci să-ţi formezi scut, surâzând inocent,
Când de mult nu mai ştii sensul cuvântului „inocent”.
Degeaba încerci să te răneşti fizic, creând senzaţia de aplatizare a durerii care iese până şi dintr-o floare
Când nici măcar tu nu ştii daca sufletul tău e mort deja.
Degeaba încerci să citeşti rândurile astea
Când nici tu nu mai ai ochi să vezi.
