Bătrânețe paradoxală

 

Un miros grețos se întinde lent deasupra siluetelor indescifrabile care execută monoton aceleași mișcări într-un sincron aproape perfect. Chipuri întunecate, pe care nu le pot vedea cu adevărat, căci fac parte dintr-un trup în întregime negru. Negru și iar negru. Singura trăsătură sesizabilă sunt ochii. Diferite expresii care îmi provoacă teamă și dezgust. Priviri monstruoase, ce absorb până și ultimul strop din izvorul sufletului meu. Priviri ce mă lasă rece și indiferentă.  Oricât m-aș apropia de sursa de întuneric, ea se îndepărtează tot mai mult, cu o repeziciune pe care abia apuc să o percep…sunt singură în mijlocul unei mulțimi stranii și terifiante. E rândul lor. Închid ochii, continuându-mi mersul ca de orb cu spatele. Simt că se apropie tot mai mult. Simt că e pe cale să mă înșface. Atingerea ca de gheață a unei mâini mă face să tresar și, deschizând ochii, mă uit în jur. Oameni. Văd ochi, guri, păr, urechi. Hainele și bijuteriile purtate cu stângăcie și cu fală. Văd totul până în cel mai mic detaliu…