Bună seara, domnule Vanghelis!

 

„Totul ne face să credem că există un anumit punct al spiritului de la care viaţă şi moarte, real şi imaginar, trecut şi prezent, comunicabil şi incomunicabil, superior şi inferior încetează de a mai fi percepute contradictoriu.“  (André Breton)

 

Mă oprisem pe trotuarul celălalt. Strada îngustă, şerpuitoare, însoţită de copaci bătrâni a căror vârstă nu o puteam preciza, era pustie la ora aceea a serii de Crăciun. La fel de pustie o găsisem şi atunci când mai trecusem pe aici, în două-trei rânduri, pentru a finaliza formalităţile de închiriere, privit suspicios (sau imaginația îmi juca din nou feste?), așa cum simțisem și în ultima mea ieșire din hotelul mărunt din care fusesem ridicat și băgat în cămașa de forță după apelul disperat al personalului hotelier… Acum casa era a mea, deşi temporar, şi simţeam o bucurie pe care doream s-o împărtăşesc şi altcuiva. Poate de aceea ieşisem. Am privit de-a lungul străzii, fără să văd pe nimeni. Am sesizat în spatele meu scârţâitul zăpezii strivite sub tălpi şi, înainte de a întoarce capul, am auzit cuvintele:

– Bună seara, domnule!

– Bună seara…

– Se întunecă devreme acum, în decembrie.

– Adevărat, foarte devreme…

Ne-am privit o clipă.

– Dvs. trebuie să fiţi noul locatar de pe Strada Veche. Şi, fără a mai aştepta încuviinţarea, urmă: Sunt puţine case pe această stradă şi mai puţini vizitatori. Nu este greu de ghicit.

Cel care vorbea ţinea în mâini o prăjină lungă la capătul căreia pâlpâia o flacără albăstruie.

– Eu sunt lampadoforul. O meserie veche, pe care n-o mai practică nimeni. Nu ştiu prin ce întâmplare strada aceasta n-a fost electrificată încă. Şi n-am putut-o lăsa aşa, pe întuneric. De când mă ştiu aprind felinarele acestei străzi. O fac mai rar acum, pentru că unii locatari nu prea mai ies pe stradă şi nici vizitatori nu prea au. Dar acum, că aţi venit dvs. şi pentru că este seara de Crăciun, nu se putea… Ştiţi, eu stau la capătul străzii şi v-am zărit săptămâna trecută. Am ştiut că o să vă placă şi că o să rămâneţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, nu bateţi la ceilalţi, sunt oameni singuratici sau s-ar putea să fie plecaţi. La capătul străzii. N-o să vă fie greu să mă găsiţi.

L-am privit un timp, apreciindu-i îndemânarea cu care aprindea fiecare felinar, ca într-un ritual. Felinarele îmbrăcau strada într-o lumină aparte, ireală, şi, dacă n-ar fi fost frigul pătrunzător al nopţii care tocmai se aşternea, aș fi putut lesne crede că visez. Dezmeticindu-mă, am traversat strada, oprindu-mă în faţa porţii din fier. Deşi masivă, poarta nu opuse nicio rezistenţă şi o împinsei cu uşurinţă. Casa era aşezată mult în fundul curţii, în spatele unor copaci seculari, tei, probabil, acum adevărate candelabre încărcate de zăpadă. Aleea îngustă, dreaptă, acoperită de stratul subţire al zăpezii căzute în ajun, o parcursei fără grabă. M-am oprit înainte de a intra în casă,  urmărind un timp înlănţuirea regulată a urmelor imprimate pe alee. Oraşul se auzea undeva departe, foarte departe. Dincolo de lumina felinarelor, totul era nelămurit. Scrâşnetul tramvaielor, motoarele maşinilor nu răzbăteau până aici, deşi nu părea să fi mers prea mult de la ultima staţie. Conductorul îmi destăinuise chiar că de mult nu a mai avut un pasager care să-i ceară să-l ducă până la capăt. Am intrat  în casă, aprinzând lămpile în hol şi în sufragerie. Pachetele au rămas nedesfăcute pe masă şi am aprins degrabă focul în şemineu. Mă familiarizasem destul de repede cu noua locuinţă: camere scunde, primitoare, care-ţi dau un sentiment al confortului şi elimină răceala explicabilă. Curios însă, acest pas al apropierii simţeam că nu mi se datorează mie, cât, mai ales, casei, de parcă ea, casa, ar fi devenit un personaj cald, de o amabilitate care, fără să mă obosească, mă copleşea. Bătăile pendulului: dang-daang-daaang… zece, poate unsprezece? Pierdusem şirul numărătorii − dar ce importanţă mai avea? Amintiri plăcute, chipuri voalate îmi năvăleau în minte. Nu încercam să le ordoneze, să le opresc. Căldura focului, zăpezile de altădată, copii pierduţi prin troiene înalte, un chip cunoscut care se îndeparta tot mai mult de mine, din ce în ce mai mult…

Un zgomot surd, al bătăilor în uşă, mă scoase din amorţeală. Sentimentul vag al deranjului se insinuă pentru o clipă, dar dispăru odată cu trezirea. Nu aşteptam pe nimeni. Nu aveam rude în oraş, nici măcar cunoştinţe. Bătăile se repetară. Deschisei uşa.

– Bună seara, domnule!

– Bună seara…

În faţa mea se afla un bărbat de aproape cincizeci de ani, în pulover, acoperit cu un basc. De după ochelari, doi ochi mă priveau fără uimire.

– E noaptea de Crăciun. Pot să intru?

Străinul se opri în hol, îşi scoase ochelarii, îi şterse şi mă privi, încercând o scuză:

– Ştiţi, am văzut lumină. M-am gândit că s-a întors din străinătate. Totdeauna se întoarce de sărbători. Pot sta o clipă? Drumul m-a obosit, deşi n-am făcut decât câţiva paşi.

– Da, bineînţeles.

Străinul scoase din nou batista din buzunar şi îşi şterse, stânjenit, ochelarii. Îl privii atent:

– Nu v-am mai văzut pe la dl. Vanghelis. Trebuie să fiţi o rudă din provincie. O rudă, deşi nu ne-a vorbit niciodată despre existenţa vreunei rude. Poate fiindcă nici nu l-am întrebat. Ştiţi, avem foarte multe lucruri de discutat şi timpul pentru propria-ne existenţă, ordinară, nu mai rămâne.

– Nu, am închiriat locuinţa pentru un timp. Este adevărat că mi-ar plăcea să am o asemenea casă, definitiv, dar, deocamdată, nu se poate.

– Dar dl. Vanghelis nu ne-a vorbit niciodată despre asta; noi trebuia să ştim…

– Noi?

-Ceilalţi trebuie să sosească. Avem tot timpul. Nu este decât ora nouă. Dintr-un moment într-altul trebuie să apară. Vă-nchipuiţi ce înseamnă un an în viaţa unui om? Pentru asta ne întâlnim aici, ne aşteptăm unii pe alţii în seara de Crăciun. Până acum n-a lipsit nimeni şi sunt sigur că nici de data asta n-o să se întâmple. Cu toate acestea, am o îndoială. Dl. Vanghelis era primul, ne aştepta, făcea cafelele, trăgea fotoliile în jurul mesei, lângă şemineu, ne invita să ne aşezăm şi aştepta. Era un ascultător înnăscut. Îi plăceau teribil destăinuirile noastre. Se mulţumea să asculte. Deşi nu părea, rolul său devenea foarte important, pentru că dovedea o artă a ascultătorului care, sunt sigur, îl determina să retrăiască tot ceea ce ni se întâmplase nouă. Acest lucru îl obosea pesemne peste măsură fiindcă, imediat după sărbătorile de iarnă, pleca, nimeni nu ştie unde, pentru a nu mai reveni decât în preajma Crăciunului următor. Nu încuia uşa niciodată. Ştia că venim. Treceam pe stradă, mai zăboveam prin fața vitrinelor sau răsfoiam o carte prin parc, vedeam luminile aprinse şi intram. Îl găseam aici, în faţa focului, fierbând cafeaua. Ceilalţi veneau după mine.

Se opri, devenind dintr-odată atent. Mă oprii la rândul meu, uitând cleştele abandonat între cărbunii încinşi.

-Trebuie să fie Generalul! Îi recunosc pintenii pe alee. Ştie că-l aşteptăm. Fără el nimic nu poate începe.

Se auzi clar cursa uşii din hol. Maestrul se ridică în picioare. Fără să înţeleg, am imitat gestul. Generalul arăta impozant. Nu văzusem niciodată un general în carne şi oase. Nu-mi venea niciun cuvânt la îndemână. Aș fi putut măcar să-l salut, dar nu ştiam cum să o fac. Dacă nu m-aș fi ridicat o clipă mai devreme, aș fi făcut-o cu siguranţă acum. Am înțeles pe deplin mişcarea de întâmpinare a primului venit. Uniforma impecabilă era străină de tot ceea ce cunoşteam despre armată. N-am avut răgazul altor impresii. O voce fermă, obişnuită să comande, salută scurt:

– Bună seara, domnilor! Îmi cer scuze pentru întârziere. Este pur şi simplu imposibil de ajuns la timp într-o asemenea noapte. Viaţa cazonă cere sacrificii. Putem sta liniştiţi de acum − nimeni nu are voie să mă caute aici la această oră.

Maestrul se aşeză. Generalul rămase în picioare, cu o mână pe sabia aurită şi cu cealaltă sprijinită pe spătarul fotoliului gol.

– Discuţia noastră nu a ajuns departe, domnule General. Nu puteam începe  fără d-ta.

– Importanţi nu suntem noi, cei veniţi, Maestre. Datorăm totul d-lui Vanghelis, nu doar pentru calitatea de gazdă, pentru ospitalitate, cât, mai ales, pentru că înnobilează tot ceea ce noi credem fad şi inert, exacerbând nimicul. Dacă ne aflăm acum, aici, lui trebuie să-i mulţumim.

Maestrul confirmă, continuând în același timp discuția anterioară, întreruptă de venirea Generalului:

– Tocmai aici ajunsesem cu firul conversației noastre, îi spuneam despre naturalețea întâlnirilor anuale neprogramate neapărat, descriindu-i o scenă, ca aceasta bunăoară, când ne trezeam cu dl. Petriceicu în spatele nostru…

–  Bună seara, domnilor!

– Bună seara, domnule Petriceicu! Tocmai vorbeam despre d-ta. Te aşteptam. Este trecut de nouă.

Nou-venitul era cam de aceeaşi vârstă cu cei doi. Privindu-i, puţin contrariat, am constatat cu voce coborâtă, mai mult pentru sine:

– Dar pendulul a bătut de unsprezece ori… le-am numărat în timp ce aţipeam, pentru o clipă doar… apoi v-am auzit bătăile în uşă şi v-am deschis…

– Timpul, domnul meu, timpul ne scapă mereu. Cel numit Petriceicu îmi atinse condescendent umărul, apoi se întoarse către ceilalți:

– Am întârziat? Acest decembrie splendid trebuie să fie de vină. Simţeam nevoia să ies, dar nu-mi închipuian o iarnă atât de frumoasă.

– Dl. Vanghelis a pus de cafea, vă puteţi aşeza.

– Vă mulţumesc, Maestre. Spuneţi-mi, dl. Vanghelis pare schimbat anul acesta (apoi, adresându-se direct mie) sau este din cauză că nu v-am văzut de mult, de exact un an. Ce amabil din partea d-tale să ne primeşti. Mai putem astfel ieşi din monotonia la care ne condamnă existenţele noastre. Vă suntem recunoscători. Veşnic. Sculptura, filozofia, poezia − ce poate fi mai neinteresant pentru d-ta, dar în același timp și provocator, ancorat în realitate, pe care aripa niciunui subiectivism nu-l poate clătina.

– Dar am sperat dintotdeauna, Maestrul, dacă îmi este îngăduit să-l numesc astfel, îmi spunea adineauri, şi este perfect adevărat, eu sunt un om raţional, perfect echilibrat, cel puţin aşa îmi place să cred, şi acest sentiment îmi aduce o îndestulare pe care o împărtăşesc, dar care înţeleg că mă frustrează în egală măsură, dacă nu cumva raportul este defavorabil, mă îndepărtează aş putea spune de acel echivoc pe care-l afirmă mediul din care descindenţi.

Primul venit, Maestrul, urmă satisfăcut:

– V-am spus, nu mai încape îndoială, este dl. Vanghelis! Dumnealui călătoreşte mult şi, conjugat mecenatului, nu mai are timpul, dispoziţia reveriei. Sunteţi un sacrificat, domnule Vanghelis. Dar nu este nimic pierdut. Cândva, toţi am trecut prin proba aceasta. Mai mult sau mai puţin. Nu mai departe, dl. General, pe care l-ați cunoscut de curând… vă închipuiţi, meseria dânsului este prin excelenţă legată de realitatea crudă: viaţa de campanie, arme, comenzi, disciplină, război, trădare, execuţii, unde să mai încapă visarea, echivocul? Şi, totuşi, s-a întâmplat. Aş putea spune că pentru unii era de aşteptat: uneori mai cocheta cu Kant, filozofia nu-i era străină… nu vă pot reproduce exact despre ce era vorba, de fapt nu-mi amintesc fapte, totul se păstrează într-o lume a ideilor, alunecoasă şi greu de stăpânit, şi-apoi se mai întâmplă ceva, povestirile acestea, impropriu numite astfel, atât de importante pentru noi în acest ceas, se şterg imediat ce părăsim camera, casa. Nu este nicidecum o repetare monotonă, ci o trăire adevărată. Vedeţi, nu este neapărat cazul unui paradox, cine are nevoie de un răspuns aşteptat, trebuie să pună întrebarea potrivită, şi-atunci află despre interferenţe, despre sincretism şi derivare, dar şi despre cunoaştere amendată, despre praguri şi porţi pe lângă care trecem nepăsători, fără să bănuim ce se ascunde dincolo, o lume de fapt care nu se ascunde, dar la care ne limităm noi înşine accederea…

Pentru a consuma momentul de liniște prelungită în gesturi, am așezat măsuţa scundă în faţa şemineului, turnând cafea în ceşti. M-am simţit dator cu o explicaţie, sesizată apoi ca inutilă:

– Este o marfă rară, veritabilă, greu de găsit în zilele noastre…

Terminând protocolul, m-am așezat direct pe covor. Cu spatele la focul din cămin, îi priveam cu admiraţie. Era un sentiment nou pentru mine, pe care mi-l trezea prezenţa unor persoane despre care nu ştiam absolut nimic, dar prin aceasta atât de interesanţi. Maestrul, Generalul, Teozoful. Ghiceam că tăcerea lor ascunde un moment important, solemn. Starea mă copleşea. Toţi mă priveau de parcă aşteptau un semn din partea mea.

Primul se ridică Maestrul. Scoase o pipă din buzunar şi o umplu cu tutun. Se apropie de foc şi se aşeză în partea cealaltă, în faţa tuturor. Scormoni în jar până găsi cărbunele dorit şi-l îndesă în pipă.

– Orice început este o continuare. Nimic nu se poate izola dintr-un şir infinit de experienţe. (Priveam în jur, neînţelegând dacă Maestrul mi se adresase sau dacă acesta era începutul pe care îl aşteptau toţi). Eram la mine, în atelierul de vară de la Salcia. Pe la cinci după-amiază, bate cineva în uşă, se scuză pentru vizita neanunţată şi-mi arată o legitimaţie, ceva despre un partid şi despre o responsabilitate culturală. Mi-a cerut să-i vorbesc despre păsări, despre stadiul creaţiei, despre mine. Sunt sigur că el cunoştea toate acestea şi voia doar să stabilească un punct al discuţiei sau, poate, să mă verifice. Umbla prin atelier privind sculpturile. Mi-a precizat că prezenţa sa nu este urmarea unui ordin, că îi place sculptura, arta în general:

– Maestre, eu vă stimez şi vă apreciez ca artist. Peste ani, se va vorbi, probabil, despre asta, dar numele meu nu va fi nici măcar rostit. Va exista doar ideea vagă a unei împotriviri inutile şi atât. De ce tocmai păsări, de ce aripi imense, care este simbolistica? Ştiu, dvs. sunteti artistul, cel care propune, dar lumea se foloseşte de simboluri spre a se sustrage realităţii sau pentru a lega totul de realitate. Neajunsurile îi alimentează imaginaţia, i-o îmbogăţeşte spre neplăcerea lui de mai târziu. Pasărea dumneavoastră poate da loc interpretarilor − zborul spre dincolo, fizic sau metafizic, evadarea. Am dorinţa unor lămuriri în acest sens. Vă rog să revedeţi lucrarea, să eliminaţi echivocul. A revenit peste o săptămână. Revăzusem lucrările, nu neapărat pentru că mi-o ceruse el. Intervenţia sa nu a făcut decât să mă grăbească în intenţia mea de a reface. L-am considerat providenţial. Nu s-a arătat nici de această dată mulţumit:

– În artă, contrariul nu înseamnă neapărat şi rezolvarea problemei. Pasărea lipsită de aripi propune o simbolistică mult superioară celei anterioare. Din păcate… Lipsa aripilor, cercul strâmt, retezarea zborului, societatea care taie elanurile… şi nu ne putem permite. Vă conjur, daţi aripi păsărilor dvs., fireşti!

Cuvintele activistului mă puseseră pe gânduri. Greşisem undeva? Eram tulburat, trist… Când, a apărut ea. Şedeam pe scările din faţa atelierului şi-am zărit-o la capătul aleii pietruite. Era prin aprilie, un aprilie împovărat de flori, şi am avut pentru o clipă impresia că rochia ei albă era coroana mişcătoare a unui copac pornit spre mine.

– Numele meu este Eliza. Am venit pentru tristeţea ta.

Surprinzător, nu vedeam nimic extraordinar în apariţia ei. Poate că nici nu era nimic de văzut atunci. Am avut răgazul s-o privesc. Nu avea un dar fizic deosebit, dar am înţeles mai târziu, după plecarea ei, că avea o altă menire prezenţa sa. Am urmat-o în atelier, unde a început să se plimbe de la o piesă la alta, privind-o pe fiecare, vorbindu-mi despre idee, despre prima schiţă, despre alegerea lemnului sau a pietrei, despre nopţi şi despre frământări, despre trăiri peste care trecusem.

– Eu sunt de vină pentru tot. Am fost în fiecare gând al tău, te-am încurajat când erai gata să renunţi, te-am limpezit când ideile se învălmăşeau şi te-am copleşit când totul îţi era prea clar. Eşti un ales. Am nevoie de tine, la fel de mult cum tu ai nevoie de mine. Nu trebuie să mai faci nimic. Trebuie doar să asculţi. Totul este cântec. N-ai putut explica nimănui de ce păsări. Nici măcar ţie. Cu atât mai mult ţie. Nu ai voie să ştii. Nu a sosit încă timpul. E nevoie de încă un pas. Te voi ajuta să-l faci. Depinde doar de tine să înveţi cântecul. Viaţa este imprevizibilă, iar uneori dragostea este singurul lucru care ne mai rămâne. Urmele sunt în noi, cei care devenim într-o zi stele…

L-am ascultat de multe ori în acea noapte de primăvară, aşezat în faţa sobei de tablă, încălzită de talaşul împrăştiat prin atelier. Cântecul în sine era o murmurare pe care fata o însoţea de ondulări graţioase ale mâinilor şi ale trupului, care îmi aminteau de dansatoarele Orientului. Dar ea nu era din Orient. Ceva o sustrăgea tiparelor. Căldura iradiată de fierul încins m-a toropit, abandonându-mă visului. Dimineaţa, dispăruse şi fata, şi cântecul. Simţeam că făcusem o nedreptate celei care luminase strâmtul atelier cu pâlpâirea albă a rochiei sale, o nedreptate pe care nu ştiam cum s-o îndrept. Dar, mai ales, uitasem cântecul! L-am mai auzit o dată, la sfârşitul verii, când am hotărât să părăsesc pentru totdeauna locurile şi atelierul. Supravegheam lucrările de finalizare a soclului pentru Pasăre, în livada din faţa atelierului. Amintirile despre noaptea aceea, despre cântecul Elizei, m-au urmărit mereu. N-am mai putut lucra nimic. Dălţile şi ciocanul refuzau să m-asculte. Distras de zumzetul curioşilor, n-am observat apropierea, ci doar prezenţa cuiva.

– Maestre, a trecut ceva timp de la ultima mea vizită. Am vorbit, vă amintiţi, despre Pasăre, despre simbolistică în artă… Eram fericit să cred că ne-am înţeles. Am trăit cu impresia că totul se va aranja. Aveţi acea capacitate de a recompune, de a remodela, dar, iată, mi se aduce la cunoştinţă un fapt inedit, de natură să ne îngrijoreze: păsările evoluează într-un mod ciudat, le cresc, aşa, pur şi simplu, aripi, asemenea mugurilor. Oamenii noştri au puterea de a determina fenomenul. Nu ne plac lucrurile ascunse, omul simplu poate vedea aici semne, corelaţii nedorite. Lucrurile au mers prea departe, au început să vină oameni de prin alte sate şi, un pelerinaj, este periculos. Lume diversă, dezordine, şarlatani. Poate că ar trebui să le vorbiţi oamenilor pe înţelesul lor, nu filozofic, n-ar înţelege, ceva, de pildă, o explicaţie pe seama naturii biologice, răbufnirea unor seve. Nu suntem în Evul Mediu, cine mai crede astăzi în vrăjitorii, dar fără o explicaţie nu mai rămâne decât un pas şi situaţia degenerează, ne scapă de sub control. Cred că cel mai bine ar fi ca Pasărea să dispară, pentru a linişti spiritele, pentru a estompa nelinişti şi întrebări. Pentru o vreme, până se rezolvă într-un fel. Vom pune totul pe seama dorinţei de a îmbunătăți − opera este perfectibilă −, o soluţie oportună. Noi îi vom asigura un loc adecvat în subsolul instituţiei. Vom reveni pe seară.

M-am simţit gol, prăbuşit în mine, ca de atâtea ori de la întâlnirea cu Eliza şi de la plecarea ei. Orele au trecut foarte greu, timpul părea că se dilată, epuizându-mă. Huruitul unui motor anunţa venirea activistului cultural.

– Bărbaţi, femei, copii… prea multă lume. Va fi greu să trecem neobservaţi.

Atunci am auzit pentru ultima oară cântecul. L-am auzit doar eu, ceilalţi păreau atât de concentrați, iar activistul continua să gesticuleze, propunâd un plan de evacuare pe care nu-l înţelegeam. Fulgerător, ferestrele atelierului s-au deschis, fâlfâiri de aripi au acoperit cuvintele, s-au desfăcut în zbor larg, umplând văzduhul.

– Poate că este mai bine aşa. Nimeni nu poate fi învinuit acum. Religia şi-a asumat întreaga responsabilitate. Cei ce au văzut vor spune şi altora care nu-i vor crede, pentru că ei au alte repere, care-i situează deasupra acestei mulţimi pasionate de spectacol, însetată de certitudini şi de revelaţii, gata să-şi schimbe zeii la cea dintâi îndoială. Şi totul va fi dat uitării.

Târziu, s-au împrăştiat toţi. Soclul a rămas gol. Şi atelierul, de asemenea. Am rememorat momentele de după plecarea Elizei, frământările de fiecare zi. Nu mă mai asculta. Mi-era teamă pentru ea. La început era simplu, o bucată de lemn sau de piatră, conturată după sufletul meu. Apoi, totul a început să se complice. Simţeam, treptat, că în atelierul meu nu mai eram singur. Eu şi ea, sculptura, în care evolua o putere nouă, necunoscută, calmă şi docilă. Apoi am început să trăiesc un sentiment stânjenitor, de subjugare treptată. Mă domina. Comunicarea exista, dar ea dicta legile. Era liberă, nu mai aveam nicio putere asupra ei. Cât despre aripile înmugurinde… nu pot explica nici acum. Mai curând neînţelegerea unui limbaj, neacceptarea dialogului, opacitatea orgoliului omenesc. Semne incompatibile. O semantică străină şi stranie.

*

-Te-ai trezit, Ioane? Abia am reuşit să te scot din pământ. Ale naibii bombe, te-ngroapă de viu! A fost o întâmplare: îmi căutam casca prin ţărână, când am dat de-o cizmă de-a ta. Am săpat la început cu lopata, dar m-am gândit că s-ar putea să te rănesc şi am continuat să împrăştii pământul cu mâinile, până te-am putut trage deasupra. Te-am vegheat neîncetat, ţi-am scos casca şi ţi-am şters fruntea, ţi-am lustruit cizmele şi ţi-am netezit uniforma. Atunci am văzut cât erai de nou, de curat, şi mi-a fost ruşine de mine, cel înnegrit de fum, ud şi murdar, jegos şi plin de păduchi. Am crezut la început că eşti inamic, apoi că aparţii de o armă nouă, necunoscută, şi mi-am amintit de medaliile bunicului din celălalt război, medalii pe care le purta în zilele de sărbătoare prinse la uniforma lui de paradă, care semăna uimitor cu a ta. De unde vii tu, Ioane? Pentru că acum ştiu cu siguranţă că te cheamă Ioan. Mai întâi am intuit doar, dar, după ce ţi-am văzut actele, am fost sigur. Ţi-am citit şi scrisorile, deşi am fost tentat să aştept să-ţi revii, dar, ştii foarte bine că aici, în război, o scrisoare primită devine un mesaj universal, pentru că fiecare avem mame, surori, soţii, iubite. Una dintre ele, adresată Elizei, era încă neterminată. Dacă vei vrea, o voi trimite, numai să scăpăm de aici. Sau, o pot eu termina. Văd că raidurile avioanelor s-au mai rărit, iar eu trebuie să mă fi îndepărtat mult de ai mei, pentru că nu mai am pe nimeni în jur. Ori, poate, n-am auzit  comanda de retragere. Iată pentru ce m-am bucurat văzându-te viu, deschizând ochii. Am multe să te-ntreb, dar voi aştepta până vei mai prinde puteri. Nu te mişca. Este atâta linişte aici, prea multă linişte, deşi acum puţin timp, când te vegheam, mi s-a părut că aud un cântec, abia perceptibil, de fapt un murmur fără cuvinte dinspre deal sau de după, ceva, ca un foşnet de frunze sau, mai curând, ca susurul unui izvor. Izvor. Am nevoie de apă, buzele ţi-s uscate. Trebuie să plec. Nu-ţi fie teamă, mă voi întoarce. Să nu mă părăseşti, Ioane! Izvorul trebuie să fie pe aproape. Cântecul vine de acolo.

Tot timpul cât vorbise, Generalul rămăsese ancorat în acelaşi loc în care se oprise după ce intrase şi ne salutase: în picioare, cu o mână rezemată de unul dintre fotolii, cu privirile fixate undeva deasupra şemineului. Abia acum coborî ochii spre ceilalţi, de parcă ar fi dorit să-i avertizeze că ceea ce urma era nu doar important, dar îi privea în egală măsură pe toţi.

Acolo, la izvor, am întâlnit-o pe verdele crud al ierburilor. Subţire, înaltă, desculţă, o pată albă, încadrată perfect lumii în care intrasem cu neţărmurită uimire.

– N-ai venit după apă, nu-i aşa? Ştiai că o să mă găseşti aici, eu ţi-am îndrumat paşii spre izvor. Altfel n-ai fi reuşit niciodată. Aşteaptă, îti vei umple gamela după ce vom vorbi. Aşază-te lângă mine. De ce la izvor? De ce iarba, copacii, soarele, seninul şi toate celelalte? Nu te-ntrebi? Eşti obosit. Lasă-ţi capul în poala mea şi ascultă-mă. Nu trebuie decât să asculţi cântecul care te va odihni. Odată cu el, vor dispărea oboseala, neliniştea, întrebările…

– Dar, dincolo, mă aşteaptă Ioan, camaradul meu. I-am promis că o să mă întorc. Trebuie să-i duc apa, orice ar fi. Suferă. Deşi nu are nicio rană, arde. Încearcă să-mi spună ceva. Ceva foarte important cred, după frământarea de pe chip. Ceva  esenţial, între viaţă şi moarte. Sau despre viaţă şi moarte. De Ioan mă leagă multe. Lângă el trăiesc mereu un sentiment al unei dulci ocrotiri. L-am întâlnit la Iaşi, într-un spital de campanie. Era singurul supravieţuitor al plutonului său. Grav rănit, era un miracol faptul că mai trăia. Miracolul s-a ivit mai târziu. Puteri necunoscute îl hrăneau astfel că, într-o săptămână, îi întrecu chiar şi pe cei cu răni mai uşoare. Şi-ntr-o seară… lumina se stingea devreme, pentru camuflaj şi pentru odihna bolnavilor, ne-a chemat în jurul său şi ne-a vorbit. Nu-l vedeam.

– Peste trei zile, oraşul va fi bombardat, dar spitalul nu va fi atins. Bombele îl vor ocoli. Băncuţa vorbeşte.

– Atunci am văzut pentru prima dată băncuţa mică pe care Ioan o aşezase pe o masă de la căpătâiul său. O privi concentrat şi îi urmări conturul cu vârfurile degetelor. Băncuţa săltă scurt de trei ori şi se opri. Şi-ntr-adevăr, peste trei zile a fost prăpăd peste oraş, dar nicio bombă nu a căzut în spital. Am căpătat încredere în acest camarad, Ioan, nu neapărat pentru adeveririle sale, cât, mai ales, pentru sufletul său deschis şi simplu, larg şi prietenos. După vindecare, am fost grupaţi în aceeaşi companie şi prietenia noastră s-a legat mai mult. A trecut un an de atunci. În ultimul timp, devenise închis. Frigul, mizeria, bolile, păduchii, lipsurile, atacurile repetate ne-au înjumătăţit şi ne-au demoralizat. Dar nu acesta era motivul tăcerii lui. De obicei era tăcut, dar tăcerea de acum era altfel, izvorâtă dintr-o durere ascunsă, ghicită în priviri şi în tremurul glasului:

– Ascultă-mă, Nicolae, în curând ne vom despărţi. Nu cred să ne mai revedem vreodată. Aici. Vei scăpa din acest blestemat de război. Îţi vei vedea femeia şi copiii. Îţi vei creşte nepoţii. Eu nu mai am mult de trăit. Undeva am greşit şi trebuie să plătesc. Aş vrea să-ţi transmit secretul băncuţei. Nu te pot obliga. Poţi face mult bine. Poţi avea avere fără să munceşti. Te poţi crede chiar fericit, aşa cum înţeleg foarte mulţi fericirea. Dar, te previn, nu vei mai fi cel dinainte. Sufletul tău va purta o povară eternă, doritoare de tihnă, nicicând alinat.

– Am crezut că revăd în acest rănit pe Ioan, cel pe care-l refuzasem cândva şi faţă de care puteam acum să mă revanşez. De aceea am venit la izvor. Ţi-am auzit de departe cântecul şi-ţi sunt recunoscător, pentru că altfel aş fi rătăcit drumul până să dau de apă. Acum e timpul să mă întorc la el. Buzele însetate mă aşteaptă. Nu mai pot rămâne.

– Ţi-am prezis că te vei întoarce acasă. Ţi-am promis. Locul tău nu este încă aici. Du-te acasă, Nicolae, te aşteaptă nevasta şi copiii. Dacă n-aş fi fost aici înaintea ta, cântecul ei te-ar fi fermecat. Şi ai fi rămas. Am fost frânghia, ai fost Ulise. Dincolo de deal nu mai am nicio putere. Erai cel ales, aveai toate semnele: naivitatea, credinţa, speranţa. Trebuia doar să te atrag, să te iniţiez. Apoi eram liber. Liber în moarte. Eu sunt rănitul spre care alergai cu apa. Am auzit şi eu cântecul, deşi tu crezi că eşti singurul, dar m-am prefăcut a nu-l fi auzit, pentru că trebuia să renunţi singur. Zadarnic te-aş fi prevenit, tentaţia ar fi fost prea mare, mereu prezentă, arzătoare. Era nevoie să te întorci ca să-mi alini suferinţa. Apa, dincolo de orice elixir divin, pentru o sete lumească, pământească. Atunci nu ţi-am spus totul. Destinul tău era altul: rănit, inconştient, sufletul tău ar fi ajuns aici. Sfârşit, te-ar fi trezit cântecul. L-ai fi urmat şi ai fi găsit izvorul de unde nu te-ai mai fi întors niciodată. Prizonier în propria-ţi fericire. Dureros de fericit. Acum, drumul tău este liber. Du-te, Nicolae! Te aşteaptă o viaţă pe care s-o trăieşti până la capăt.

– Într-adevăr, de acolo venea cântecul. L-am urmat şi nu mi-a fost greu să găsesc izvorul. Cât despre ea, semăna tulburător cu Eliza, cu fata din fotografia găsită printre plicuri, în scrisoarea neterminată a soldatului străin…

Sfârşind, Generalul duse mâna la piept, de unde scoase o fotografie îngălbenită, pe care o aşeză cu grijă pe măsuţa pentru cafele. În fotografie, încremenise cuminte, ca-ntr-o fulguraţie atemporală, chipul unei femei.

*

Cât timp vorbiseră cei doi, Teozoful rămăsese liniştit în fotoliu, absent la încercările mele de a mă face util, fără a fixa cu privirea pe cineva dintre cei prezenți.

– Îmi amintesc numai versurile. Eu sunt poet religios. Îmi plac psalmii lui David şi lirica regelui Solomon. Îl citisem pe Eckhart. Îi recitisem pe Krishnamurti şi pe Rudolf Steiner. Luasem cunoştinţă de tradiţiile speculative ale scripturilor sacre, de liniştea iniţială din mysterium magnum, de aspiraţia spre comuniune, fundamentul unei religii universale, dincolo de dogme. Fără să o excludă, pentru că nicio religie nu poate exista în afara dogmei. Ea ştia acest lucru. Vreau să spun că siguranţa aceasta trebuia amendată. Ea ştia acest lucru. M-a făcut să înlocuiesc iubirea pentru El cu patima pentru Ea. A făcut din mine un răzvrătit, smuls din împăcare şi aruncat în neliniştea unui Deus otiosus. Cântecul l-am uitat, dar cuvintele, nu. Mă ard pe dinăuntru, fier roşu, rană deschisă, gheară întoarsă strâmb.

Călătoream destul de des pe la mănăstirile Moldovei, mai mult pe la cele cunoscute la început, apoi pe la cele mai mici, ascunse şi greu accesibile, departe de zarva turiştilor. Nu foloseam călăuză, mă familiarizasem cu muntele şi câteva îndrumări mi-erau de-ajuns pentru o minimă orientare. Într-o seară, în marginea unei poieni, m-am oprit tulburat de imaginea unei femei. Îngenuncheată, în mijlocul unor cercuri de flori albe, cânta. Cu cât mă apropiam, cuvintele se estompau, deveneau confuze, ca şi cum m-aş fi îndepărtat de ea. M-am aşezat la o distanţă de la care să pot fi observat, fără a deranja. A repetat cântecul. S-a ridicat şi mi-a făcut un semn… M-am apropiat, neînţelegând, şi am intrat în primul cerc. Cântecul şi-a pierdut armonia, voalându-se odată cu ea. A urmat al doilea: stridenţe sonore, ţipete întretăiate cu hohote de plâns. Am pătruns în ultimul (sau în primul cerc) unde totul a devenit un vârtej dureros, incendiar. Deşi ne aflam în mijlocul pădurii, căldura era insuportabilă, sângele zvâcnea de parcă ar fi vrut să iasă din trup… când mi-am simţit buzele reci pentru o clipă: sărutul ei. Apoi n-a mai fost nimic. Dar eu ştiu că n-a fost vis. Au rămas întrebările, căutarea şi versurile:

 

Drum agale şi lălâu,

Şui, întors şi şerpuind,

Prin viaţă însoţind

Călător călătorind…

 

 

 

 Înainte-i înapoi-

O nuntire de hazard-

Zeul adormit e-n noi,

Urâcios şi fără fard…

 

Totu-i încă nălucire,

O ispită dureroasă…

 

De atunci mă întorc mereu în acel loc. Poiana rămâne însă mută şi întrebările fără răspuns.

*

Ultimele cuvinte ale Teozofului nu le-am mai auzit. Pesemne adormisem epuizat, sprijinit de unul dintre pereţii şemineului în care focul se potolise treptat, până se stinsese definitiv. Bătăile pendulului se înşirau monoton: una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte… Am deschis ochii şi, rămas imobil, plimbam doar privirile prin cameră. Încercam să mă reculeg şi să refac şirul evenimentelor. Nu-mi venea în minte decât o învălmăşeală de întâmplări, chipuri diluate: Maestrul, Generalul, Teozoful… de ce oare aceeaşi ordine mereu? Fără să aştept un răspuns, fără să-mi ofer răgazul unei clarificări, zărind în mijlocul camerei o rochie albă, m-am luminat. Imaginea fetei îmi apăru deosebit de clară.

– O să-ţi aminteşti de mine, nu-i aşa? Ai să mă chemi? Va fi de-ajuns să te gândeşti doar la mine, să repeţi cântecul, neapărat…

Asta îmi spunea în timp ce dansam, o conduceam uşor de mijloc de-a lungul salonului şi ea, Eliza, era atât de ireală încât, la un moment dat, rămăsesem cu mâinile întinse, fără să-mi dau seama că ea trecuse deja pragul salonului, lăsându-mi între degete foşnetul moale al rochiei albe, indecent de transparentă.

– Nu uita, neapărat cântecul. Voi veni negreşit…

Care cântec? Încercam să-mi amintesc, fără să reușesc. Efortul mă obosi şi ispita renunţării se instaură pentru o clipă. Mi-am simţit gura uscată şi m-am învârtit după o gură de cafea. O ceaşcă pe jumătate am băut-o până la zaţ. Brusc, mi se făcu frig. Casa mi se păru străină şi rece, cerând nevoia unei ieșiri. Îmbrăcat, pe alee, am regăsit urmele mele de cu seară, imprimate pe zăpadă. Erau singurele. Dar ceilalţi? Maestrul? Generalul? Teozoful? Eliza? Am ajuns în stradă, nehotărât. Care o fi casa Maestrului? M-am decis să încerc la una dintre uşi, înaltă, masivă, în două canaturi.

– Nu, nu bateţi!

Glasul mi se păru cunoscut. A, da, lampadoforul.

– Vreţi să vorbiţi cu Maestrul, bănuiesc. Acum n-o să vă răspundă nimeni.

Vorbind, lampadoforul ajunse în dreptul meu.

• Bună dimineaţa, domnule Vanghelis!
• Bună dimineaţa!
• Am trecut să sting felinarele. Până la anul vor rămâne aşa. Viaţa lor de o noapte. Dar eu îmi fac meseria. Ehei, câtă animaţie era pe strada asta acum 40-50 de ani… Aici era centrul. Toată elita se plimba duminica. Ce oameni minunaţi: Maestrul, Generalul, Teozoful…

Aș fi dorit să-l întreb de case, de asemănarea lor, de numere, dar lampadoforul nu-mi lăsă răgazul:

– Mă bucur că v-aţi întors. Dar, ce spun, dvs. vă-ntoarceţi mereu. Prietenii vă aşteaptă, aveţi atâtea să vă împărtăşiţi. Am visat dintotdeauna o asemenea companie. N-aş deranja cu nimic, nici măcar n-aţi observa că sunt acolo. Doar să ascult muzica aceea. Am trecut spre dimineaţă să verific lămpile şi am auzit-o. Un cântec uşor de memorat, aparent, pe care ai impresia că l-ai mai auzit, că îl ştii dintotdeauna. Ehei, este o poveste lungă. Ca să o înţelegeţi ar trebui să-i fi cunoscut pe Maestru, pe General, pe Teozof. Sau poate că i-aţi cunoscut şi asta explică de ce aţi bătut la uşa Generalului. Dar aţi greşit. Ar fi trebuit să-l căutaţi mai întâi pe Maestru. El v-ar fi spus că orice început este o continuare şi că nimic nu se poate izola dintr-un şir infinit de experienţe. V-ar fi pregătit pentru întâlnirea cu ceilalţi şi v-ar fi apărat de vraja Elizei. Îmi dau seama că deja o cunoaşteţi, că o doriţi aşa cum o doreau şi ceilalţi, mă refer, desigur, la cei trei care, ca şi dvs., vedeau idealul feminin nu neapărat carnal, instinctual, cât mai ales semnul, sensul tainic dincolo de ordinar, chemarea, singura care ar fi putut sensibiliza un nexus, ar fi putut fi începutul pe care Maestrul îl credea inaccesibil. Totul s-a surpat la întâlnirea cu ea pentru că n-au fost pregătiţi. Au sfârşit prin a se îndrăgosti. Era pentru ei mai mult decât un ideal, era puntea spre altceva, nedefinit, la care tânjeau fără speranţă. Era o împletire de iraţional, raţional şi mistic, dominantele fiecăruia dintre cei trei. Şi n-au reuşit. Era nevoie de cineva care să le deţină in corpore. Cineva care să şteargă zidurile dintre artă, raţiune şi mister, pentru a se apropia de esenţa din care descindea Eliza.

Ascultându-l, m-am luminat din nou. Cântecul pe care-l repetasem cu disperare astă-noapte pentru a şterge lacrimile din ochii Elizei! Cântecul cel adevărat era în mine, mi-l aminteam şi, nesăţioasă, fiecare parte a fiinţei mele se pornea să-l murmure. Mă grăbii să mă despart de lampadofor:

– La revedere!

-Aşadar, este adevărat! La revedere, domnule Vanghelis! Vă aştept la anul din nou…

Dar, deja, nu-l mai auzeam. Pornisem spre capătul celălalt al străzii, cel opus oraşului din care răzbătea surd zgomotul cotidian.