Protocol mândria ţării

– pamflet –

 

– E înăuntru? întrebă, roşie toată, şefa de protocol pe bărbatul aflat în spatele biroului din anticamera prim-ministrului.

– Da, răspunse individul smuls din banalitatea unui Solitaire. Încă e aici. Da’ parcă aţi mai fost de vreo două ori astăzi…

– Trei, corectă femeia informaţia. Şi tot degeaba. Când pare că pricepe ceva uită altceva. Şi la unu trebuie să primească delegaţia greacă. Mă disperă! Am luat deja două distonocalmuri şi mă tem că o să mai umblu la flacon. Că pe o parte mă iau dracii cu  toa…, mă rog, cu dumneaei, pe cealaltă parte trebuie să  dau asigurări sus, şi-şi aruncă privirea în tavan într-un gest elocvent, că nu mai face iar vreo gafă. Mă sună toţi: partid, Cameră, de la MAE, ambasada elenă, preşedinţie, dracii să-i ia pe toţi, că-mi iau câmpii! Dacă trec cu bine de azi dorm trei zile. Dar parcă tot îmi pare mai aproape SMURD-ul, că-mi crapă venele dacă o comite.

– Doamnă, acum nu că mă interesează, dar chiar aşa de – şi aici bătu cu degetul în lemnul biroului – e? Chiar aşa?

– Mai rău! Dacă apuc sa-ţi povestesc ce…

Soneria interfonului se opuse dezvăluirii unor cine ştie ce nefăcute cu un ţârâit scurt. Privat de o porţie de intimităţi comice, secretarul apăsă dezamăgit:

– Da, doamnă!

Din difuzor se auzi vocea metalică a şefei guvernului:

– Când ajunge Rodica să intre repede!

Făcându-şi cea mai sinceră dintre crucile din ziua aceea, nominalizata păşi spre uşa masivă de la intrarea în cabinet. Smerenia cu care apăsă pe mâner trăda speranţa pe care şi-o pusese în Cel de Sus. Respiră adânc, mai făcu o dată, pentru siguranţă, o cruce cu limba şi păşi în cabinetul premierului României.

În spatele unui birou cât jumătate de perete în lungime, pe buza unui scaun ergonomic verde smarald cu mânerele cromate, cerinţă expresă încă de la numire, ce constrasta puternic cu mobilierul sobru din lemn de nuc, prim-ministrul Aglăiţa Deochiatu îşi aştepta şefa de protocol ţeapănă, cu degetele mâinii răşchirate pe masă pentru a nu-şi compromite în vreun fel manichiura proaspătă. De sub birou mijeau ţarţamurii unui covor ţărănesc din Vâlcea natală. Privindu-i, Rodica Jarpalău simţi o furnicătură puternică în piept şi respiraţia i se precipită.

„Shit!” se trezi gândind englezeşte femeia şi aproape că-i veni să-şi scuipe în sân ca de sperietură. După care se certă înciudată pentru pornirile astea empirice. Uite unde a adus-o stresul: a devenit superstiţioasă şi crede în vrăji şi bozgoane. Ea, femeie şcolită în Anglia, cu master la Harvard!

Pe de altă parte avea dreptate biata femeie. Petecul ăsta de la picioarele duduii din fruntea guvernului îi aminteşte de primul meci avut cu proprietara care, abia unsă în funcţie, vru să facă nişte schimbări pentru, zicea ea, împrospătarea imaginii. Şi, cum-necum, i se pusese pata pe covorul roşu de protocol ce abia fusese schimbat, n-avea jumătate de an în uz. Îşi dădu cu părerea ca prea e uni. Gluma a devenit îngrijorătoare când s-a aflat că în locul universalului roşu diplomat nou-numita şi-a exprimat dorinţa de a se aşterne un tradiţional covor multicolor, „scoarţă cu vrâste i se spune la noi”, pentru primirile diplomaţilor străini. Cum nu ceda la niciun argument adus de cei de la protocol, a fost  nevoie de telefoane la partid pentru a se interveni energic de acolo.

– Fată, fu adusă în prezent Jarpalău, găsii!

– Ce? se precipită femeia, neîndrăznind să-şi propună în gând vreo variantă de răspuns deoarece era convinsă de ineditul brutal ce poate veni din cealaltă parte. Ce aţi găsit?

–  Metodă pentru a nu mă mai încurca cu protocoalele voastre scorţoase. Hai că nu ghiceşti la ce gândii?!

Şi, zicând astea, ridică mâna către cea din faţa ei cu un zâmbet triumfător înflorindu-i în colţul gurii. Cu ochi exoftalmici funcţionara citi stupefiată în palma cu degetele păstrate în stea MÎNĂ-CAP şi ,dedesubt, MÎNĂ-SPATE. Se scurse apoi pe fotoliul îmbrăcat în catifea verde din faţa biroului, parte a aceleiaşi înnoiri de început de mandat. Într-adevăr, şi de această dată, era ceva mult peste ce ar fi putut ea să presupună. Reuşi să îngaime:

– Ce e asta?

– Să nu-mi spui că n-ai copiat niciodată la şcoală!

Nu, nu copiase, dar oricum nu conta răspunsul său că superioara continuă:

– E exact ceea ce mi-ai explicat tu, dar pe scurt. Vezi cum am comprimat?

Aici întoarse palma către ea şi examină cu vădită satisfacţie rezultatul ingeniozităţii sale. Chicoti aproape de plăcere.

– Deci cum ziceai tu? Dau mâna cu el şi aplec puţin capul. Apoi îi arăt pe unde să meargă cu o mână, iar cu cealaltă îl împing de la spate. Exact asta scrie aici! Simplu, nu? O să fie bine, fată, o să vezi!

Se ridică apoi brusc de la birou şi porni spre uşă.

Zâmbetul candid al prim-ministrului o opri pe coordonatoarea activităţilor de protocol să protesteze. Ar fi vrut să spună că unui oaspete nu i se arată pe unde să meargă, ci este invitat, şi nu este împins, este atins uşor. Nu mai avea putere să reia a patra oară, numai astăzi, înşiruirea regulilor prevăzute de protocolul oficial. Ce-o fi o fi. „Cu Dumnezeu înainte!” îşi spuse, întregind o cruce mare cât stresul pe care i-l provoca întâlnirea de astăzi a conducătoarei guvernului cu premierul grec.

Coborî scările singură, Doamna, aşa cum i se spunea în instituţie, urmând să coboare cu cei cinci viceprim-miniştri. Se postă la locul obişnuit, lângă uşa de intrare în instituţie. Încerca să se liniştească. Până la urmă ce putea fi mai rău decât ceea ce s-a întâmplat cu prim-ministrul Slovaciei când dumneaei a pornit la plimbare aiurea, noroc cu dânsul că a oprit-o la timp? Sau cu premierul italian. Aici abia că-şi stăpâni râsul, amintindu-şi. Bine, nu-i fusese uşor după cu mai marii, dar ce vină a avut ea? Cine şi-ar fi închipuit că imnul italian, animat cum este, a fost interpretat de Doamnă ca o melodie italiană populară cântată în cinstea oaspetelui? Şi, până să-i facă semne disperate un SPP-ist, şi-a pus o mână în şold, pe cealaltă a ridicat-o pentru a pocni din degete şi a prins a se răsuci de câteva ori pe ritm. Pe care-l simţea, se vedea că a bătut colbul satelor olteneşti cât fu mică. Noroc că nu a apucat-o ăulitul! Iar cu delegaţia rusă… Numai ministrul de externe ştie cum a evitat un conflict diplomatic după ce, în timpul intonării imnului marii puteri de la răsărit, a prins a căsca larg şi a face semne dirijorului fanfarei militare să schimbe melodia că plictiseşte adunarea. Cât despre declaraţia de presă legată de evenimentele din Polonia … mai bine nu şi-ar aminti. A fost nevoită să retragă acreditarea unui vechi prieten jurnalist după acel eveniment. Uitase Doamna prenumele preşedintelui polonez Duda, Andrzej. Ghicindu-i nesiguranţa, ăsta, ziaristul, aflat în primul rând, i-a propus şoptit prenumele ginerelui fostului rege Mihai, Radu. Cum suna cunoscut, a fost luat de bun şi rostit clar şi convingător. Numai vorbitoarea n-a înţeles rumoarea veselă a sălii.

Tot rememorând nici nu-şi dădu seama când delegaţiile cele două, elenă şi română, au ajuns în capul scărilor. Când au fost imnurile, salutul gărzii, nu ştie. Din privirile celorlalţi ghici că nu au fost incidente. Semn bun!

Opriţi în faţa uşilor sediului de guvern, cei doi prim-miniştri au adresat câteva cuvinte jurnaliştilor. Oaspetele elen a avut un discurs scurt la finalul căruia a spus, vesel, o glumă anume pentru compatrioţii săi, că aceştia au prins a râde zgomotos. Cum translatorul nu a ţinut pasul cu vorbitorul ori n-a înţeles tâlcul snoavei şi acum era cam tardiv să intervină, Aglăiţa Deochiatu se trezi în faţa unei situaţii insolite. Căuta un răspuns în jur. Şefa de protocol ghici nevoinţa superioarei sale şi apelă la mimetism: zâmbi larg Doamnei, cerând din priviri a fi imitată. Ba-i făcu şi un semn încurajator cu mâna.

Lovită de inspiraţie, doamna prim-ministru crezu a pricepe ce îi cere femeia ei de încredere. Privi în palmă: MÎNĂ-CAP MÎNĂ-SPATE. „Aşa deci!” îşi spuse uşurată. Şi, sub privirile uluite ale ziariştilor, se plesni cu palma peste frunte, cum faci atunci când pricepi în sfârşit ceva şi îţi place, după care, prieteneşte, îi trânti o palmă în spate omologului, de bună ce a fost gluma. Apoi călcă hotărâtă în sediul guvernului trăgându-l de mână, aproape, pe  nefericitul grec.

În spatele lor porni sirena unei ambulanţe.