1. Păpădii

 

 

Era luni, o zi înnorată şi rece, potrivită de altfel unui început târziu de Septembrie. Era una din acele zile a cărei vreme te îndemna să rămâi înăuntru în siguranţa şi căldura unui foc arzând mocnit în şemineu. Aerul sufocant şi norii plumburii care acopereau cerul anunţau o altă zi furtunoasă în micuţul oraş Tanp?p?.

Lumina intra cu greu în sufrageria lui Margaritte, în cea mai mare parte din cauza draperiilor grele care au fost aşezate tocmai în acest scop. Totuşi puţina lumină care pătrundea pe fereastra întredeschisă era suficientă pentru ca ea să poată străbate cu privirea camera bine cunoscută  în semiîntunericul liniştitor.

Margaritte stătea cufundata cu totul într-un fotoliu, după părerea ei, extrem de incomod, dar de care obosise să se mai plângă – nereuşind să îl convingă pe Michael să scape de el, acesta din urmă numind mereu fotoliul o ,,moştenire de familie”. Femeia se foi câteva clipe găsind o poziţie cumva mai plăcută.

Afară se stârnise vantul. Margaritte tremură o clipă. Pesemne chiar avea să plouă. Întinse fără tragere de inimă mâna pentru a apuca o pătură aruncată neglijent pe canapea – de departe mult mai comodă decât fotoliul acela uzat. Fusese un gest aproape complet din reflex, acesteia nepăsându-i câtuşi de puţin de vremea neplăcută, neobosindu-se nici măcar să facă un comentariu sarcastic cu privire la prezicerile meteorologice, ca de obicei incorecte. Margaritte se gândi un moment că i-ar fi mai bine dacă s-ar întinde pe canapea şi ar încerca măcar să doarmă, dar nu făcu nici o mişcare în acest sens. În schimb se înfăşură mai bine în pătura de lână mult prea aspră pentru a fi plăcută dar de departe mult prea călduroasă pentru a o arunca. Mai ales pe vremea aceea.

Vântul începu să sufle ceva mai tare. Fereastra se mişcă, lovindu-se uşor de perete, cu un zgomot surd, din nou, din nou, din nou şi din nou… asemeni unui disc zgâriat ori a unui orologiu bătrân. Zgomotul umplea camera semiîntunecată reverberând probabil pana la parter. Era un zgomot extrem de enervant, concise Margaritte. Era sigură că avea să se trezească cu o durere groaznică de cap dacă îl mai asculta. Nu dădu însă nici un semn că s-ar ridica să închidă fereastra care continua să se închidă şi să se deschidă în bătaia neregulată a vântului. <<Cu adevărat enervant!>> gândi Margaritte din nou, dar nici de data aceasta nu făcu vreo mişcare. În schimb închise ochii obosită. O lacrimă solitară i se rostogolise pe obraz. În seara aceea aveau sa rămană doar ea şi zgomotul aritmic al ferestrei.

 

***

 

Dacă etajul era cufundat în semiîntuneric, parterul era complet luminat,majoritatea becurilor fiind aprinse. Dacă la etaj rămăseseră doar Margaritte şi amintirea unei nopţi de vară la parter şase poliţişti bine îmbrăcaţi forfoteau din cameră în cameră în căutare de răspunsuri. Dacă etajul părea mort, cufundat aşa în linişte cum era, parterul părea un organism cât se poate de viu, umplut de murmure supărate, de şoapte uşor agitate şi de păreri contradictorii. Pe fundalul acestor zgomote poliţiştii se mişcau cu precizie şi viteză, asemeni impulsurilor nervoase, transmiţându-şi informaţiile necesare vieţii acestui nou organism precis, clinic, repetitivm, cu la fel de multă viaţă ca la etaj.

Privirea ni se opreşte asupra unui poliţist de vârstă mijlocie din colţul vestic al bucătăriei, ce părea oarecum detaşat de organismul anterior menţionat. Acesta însemnă, cu scrisul său clar şi rotunjit, într-un carnet cu coperti groase <<4 Septembrie 1997>>. Lăsă un rând liber si continuă <<Victima: Michael Dandelion>>. Alt rând gol. <<Detalii semnificative. Portretul victimei: Bărbat, undeva între 30 şi 35 de ani, brunet, un metru şi optzeci şi cinci de centimetri, constituţie fizică slabă. Nu prezintă semne de apărare.>> Cumpăni o clipă ţinând creionul deasupra foii, decizâdu-se probabil dacă mai exista ceva ce merita menţionat. Decise să lase rânduri libere, în cazul în care va mai adăuga ceva. Începu iar să scrie: <<Cauza morţii:>>. Se opri din nou îndreptându-se spre medicul legist, un bărbat slăbuţ şi uscăţiv, trecut de mult de prima tinereţe care stătea pe un scaun de la masa de lemn ce ocupa aproape intreaga bucătărie, sprijinindu-şi faţa într-o mână. Acesta îi răspunse făra nicio reţinere:

–Cauza morţii a fost o lovitură puternică în spatele capului care i-a zdrobit craniul – am remarcat încă două astfel de lovituri nu suficient de puternice pentru a fi fatale. Arma crimei cel mai probabil fusese un ciocan cu cap rotund, fiind folosite ambele capete ale acestuia, doar astfel îmi pot explica cele două tipuri diferite de răni. Ora exactă a morţii, în jurul orei patru a dimineţii aceleaşi zile.

Poliţistul, care, din felul cum se adresa doctorului dar şi celorlalţi poliţişti de altfel, părea mai degrabă un comisar, ori cel puţin un soi de şef al echipei ce investiga cazul, îl întrebă obosit pe doctor dacă luase în calcul scăderea bruscă a temperaturii din acea după-amiază, notându-şi tot ce spusese până atunci în carneţel. Doctorul răspunse cu un aer uşor afectat ceva ce semăna a confirmare după care comisarul se îndreptă iarăşi spre colţul gol al bucătăriei. Aruncă o privire în jurul camerei supraveghindu-şi echipa.

Daniel, un nou-venit destul de tânăr, se uita din nou peste pozele pe care le făcuse cadavrului aflat acum în morga oraşului. Julian, un poliţist de varstă mijlocie, tocmai termina de adunat amprentele de pe mânerul uşii forţate. Marcus, un alt nou-venit de data aceasta însă ceva mai în vârstă, inspecta din nou parterul.

Comisarul întoarse pagina carneţelului şi trecu pe acesta următoarele cuvinte: <<Profilul criminalului. Profilul crimei. Suspecţi:>>. Chemă şi restul echipei tocmai când ceilalţi doi poliţişti veneau din grădină. Au împărtăşit descoperirile. În camere, nimic relevant. O amprentă parţială pe mânerul interior al uşii neaparţinând nici victimei, nici văduvei – informaţie urmată de o remarcă seacă în legătură cu norocul echipei că nu îincepuse încă să plouă. Fragmente de piele – probabil de la o pereche de mănuşi – prinse în gardul ce dădea spre stradă. Comisarul notă fiecare cuvânt. Era acum că fusese vorba de doi criminali. Adăugase apoi lista obiectelor indicate de văduvă drept lipsă: o lampă roşie, cu abajur, un inel cu rubin, o pătură roşie de lână din sufragerie şi o cămaşă în carouri roşie cu negru. Poliştilor le era destul de clar ce se întâmplase privind lista cu obiecte furate . Locuinţa fusese probabil jefuită de auto-intitulaţii ,, Hoţi sângerii”, fiind a patra în ultimele patru săptămâni. Acesta era însă singurul caz care se soldase cu victime.

Comisarul notă totul în carneţel cu o precizie clinică ordonând apoi echipei să se retragă şi să strângă echipamentul. Fuseseră de acord să o interogheze şi pe doamna Dandelion, din moment ce nu putea fi trecută atât de repede cu vederea posibilitatea unei crime din dragoste. Echipajul începuse să strângă echipamentu, iar comisarul oftă cu lehamite în timp ce urca scările spre etaj. Singurul lucru care mai rămăsese de făcut în acea seară era o discuţie cu doamna Dandelion la secţie.

 

***

 

Etajul era în continuare cufundat în semiîntuneric. Margaritte era tot în fotoliu încă învelită cu pătura de lână. Fereastra încă se mişca în bătaia vântului scoţând aceleaşi sunete surde şi aritmice. În ciuda zgomotului, Margaritte părea că aţipise. Nu mai plângea.

Comisarul ajunsese rapid la etaj acum stând în pragul camerei ciocănind în contratimp cu mişcarea ferestrei. Lui Margaritte îi luă câteva secunde să se trezească. Primul lucru care îi veni în minte fusese întâmplător şi ultimul la care se gândise înainte să adoarmă, anume o seară de vară în care luase cina împreună cu Michael pe terasa unui restaurant ieftin din Province. Imaginea comisarului făcu însă realitatea să îngheţe şi să o lovească apoi, la fel ca mai devreme în acea seară – când descoperise cadavrul – dar puţin mai tare.

— Doamnă Dandelion?

— Da. Eu sunt, răspunse Margaritte din reflex.

— Trebuie să mă însoţiţi la secţie pentru a răspunde la câteva întrebări cu privire la…

Margaritte încetase să îl mai asculte. Se ridică mecanic din fotoliu lăsând pătura să cadă pe podea. << Cât de fragili sunt oamenii…>> se gândi ea în timp ce se îndrepta spre fereastră. << La fel de fragili ca păpădiile>> îşi spus ea închizând fereastra cu un bufnet scurt. <<Fragili, slabi şi nedoriţi de nimeni>> îi răsună în minte în timp ce se întorcea cu faţa spre comisarul care încă vorbea.

— Păstrează restul pentru tine, îi spuse ea glacial luându-şi paltonul de pe spătarul canapelei. Înţeleg că trebuie să vă însoţesc la secţie. Prea bine atunci…

<< Se nasc şi se sting într-o clipă… exact ca păpădiile>>. Acesta fusese ultimul gând al lui Margaritte înainte să îl urmeze mecanic pe comisar spre ieşire, spre maşină, spre secţie…

 

 

II.

 

 

Începuse să plouă. Întâi cu stropi mici. După câteva minute, ceva mai mari. Apoi, furtuna începuse de-a binelea. Picăturile loveau ritmic maşina de poliţie care înainta parcă nebăgând în seamă ploaia torenţială.

Margaritte stătea cufundată pe bancheta din spate ascultând zgomotul ritmic al ploii. Şi acesta se numara printre sunetele pe care le considera nu mai mult decât enervante. Nu suporta să le asculte şi era întotdeauna sigură că dacă nu le va putea opri după câteva minute avea să capete o durere straşnica de cap. Totuşi pe vremea aceea ceva era diferit. Nici Margaritte nu ştia cum să explice senzaţia ciudată ce o cuprinsese. În cele mai bune zile ale ei probabil ar fi reuşit să găsească cuvintele potrivite care să descrie starea de moleşeala alertă, de somn iepuresc pe care i-o dădea sunetul inconfundabil al ploii lovindu-se de caroserie.

Dar, nefiind într-una dintre cele mai bune forme, Margaritte nu putea decât să se gândească că suntelul îi era extrem de familiar. Nu am putea socoti acest gând drept unul prea ciudat totuşi. La urma urmei, în Tanpōpō, indiferent de prezicerile greu de luat în seamă care anunţau mai mereu vreme însorită sau cel puţin stabilă, în oraşul acela de hârtie, ploua aproape întotdeauna. Astfel am putea spune că Margaritte crescuse înconjurată de sunetul ploii. Ştiind doar atât am putea chiar spune că acela nu era un gând atât de bizar.

Totuşi Margaritte ştia mai bine. Oricum, dar nu familiar îi era sunetul. Să fie din cauza maşinii de poliţie – diferită din toate punctele de vedere de camioneta ei uzată – sau din cauza evenimentelor petrecute în acea zi? Se simţea la fel dar diferit. Intreagă şi nu prea. Era în acelaşi oraş înconjurată de aceeaşi ploaie ca ieri, alaltăieri şi acum un an. De ce se simţea atât de neliniştită?

Era sigură că nu era din cauza masinii de poliţie. Sigură este însă un cuvânt cam restrictiv. Totuşi, dacă starea de calm panicat ar fi fost cauzată de vehiculul în care se afla sau de destinaţia în care urma să ajungă, credea că totul s-ar fi simţit diferit. Încetă să se mai întrebe. Nu avea oricum ce răspuns să găsească iar dacă s-ar îngrijora pentru fiecare aspect minor al vieţii ei atunci ar fi înnebunit până acum.

Continuă în schimb să asculte sunetul ploii. Era mai plăcut decât cel al fereastrei lovite de zid, concise ea. Amintirea zgomotului o făcu să tremure o clipa. Cei din faţă nici nu băgaseră de seamă. Imediat după, se gandise că fusese o idee bună să închidă fereastra – deşi nu îşi putea da seama de ce nu o făcuse din prima clipă. Nu din cauza zgomotului – nu rămăsese nimeni în casă pentru a fi deranjat de el – ci din cauza ploii puternice, care cu siguranţă ar fi distrus pardoseala sufrageriei.

Femeia închise ochii şi înjură în gând. Uite la ce îi stătea ei mintea! Pe bancheta din spate a maşinii de poliţie, suspectă că îşi ucisese soţul, ascultând ritmul ploii, ea nu putea să îşi facă griji decât pentru pardoseală. Constatarea propriei ignoranţe aproape că o făcuse să râdă – la urma urmei, ei spun că ignoranţa înseamnă fericire. Totuşi nu lăsă chicotitul să îi părăseasca buzele. Nu ar fi fost potrivit să râdă în situaţia aceasta şi, dacă ar fi făcut-o, nu credea că cei doi poliţişti de pe bancheta din faţă aveau să îi găsească explicaţia la fel de hilară. Nu, cu siguranţă avea doar să întărească suspicunile asupra ei. Şi nu avea nevoie de asta. Uite că începea să gândească normal!

Întorsese capul spre geam. Râzând sau nu, suspectă sau nu, nu credea că avea de ce să îşi facă griji. Credea cu toată puterea că totul avea să se rezolve la interogatoriu. Nu avea de ce să se lamenteze. Să îşi strige nevinovăţia. Să le arate cât sufera. Nu. Cu siguranţă nu.

Continuă să îşi fortifice încrederea chiar şi dupa ce maşina se oprise. După ce unul dintre poliţişti i-a deschis portiera aceasta a coborât uşor resemnată. <<Ce va fi, va fi…>> îşi spuse  ea auzind în treacăt zgomotul surd al portierei trântite. Urmandu-l pe poliţistul care i-a deschis uşa şi urmată de cel pe care îl recunoscuse a fi comisarul pătrunse în secţie.

 

***

 

Ceasul bătea aproape ora nouă. Se întunecase de-a binelea. Felinarele începuseră să se aprindă mai mult sau mai puţin în ordine, iluminând străduţele întortocheate ale micuţului nostru oraş, umplându-le cu pâlpâiri aritmice ori cu lumini continuie dar slabuţe. Majoritatea prăvăliilor ţineau deja să se închidă – dacă, desigur, nu erau deja închise. Trouarele erau, mai mult sau mai puţin pustii. Se puteau zări doar unul, doi călători răzleţi, pesemne pe drumul spre casă de la serviciu. În rest, aproape nimeni nu putea fi zărit.

Străzile însă nu erau tocmai pustii. Deşi nu era ora de vârf a zilei, încă se puteau zări câteva maşini. Zgomotul inconfundabil de motoare ambalate şi de scrâşnit de roţi pe asfaltul uşor umed se puteau distinge clar în liniştea nopţii. Mai ales fără tot zgomotul clienţilor, prăvăliilor sau trecătorilor. Lumina puternică a farurilor era singura care se distingea pe străzi. Felinarele de pe trotuare, farurile de pe străzi, ambele dădeau orasului prăfuit un iz ceva mai romantic. Ori poate nu chiar romantic, ci cel mai probabil, vechi.

Iar în fundalul oraşului bătran şi gârbovit de vreme se potrivea ieşind în evidenţă o singură siluetă pe trotuarul prăvăliilor închise.

— Cu siguranţă, la ora asta oraşul este cel mai liniştit.

Cuvintele s-au lasat purtate de vântul slab al toamnei fără prea mare tragere de inimă. Oricum nu era nimeni pe strada ca să le asculte înafara ei. Iar ea este însăşi cea care le-a spus. N-ar avea nevoie să le mai audă încă o dată. Ar fi doar o pierdere de timp. O bătaie de cap. Inutil. Aşa că nu aveau decât să dispară. Nu erau, în fond, spuse pentru nimeni.

Tânăra şi-a îndreptat spatele. Nu era timpul potrivit pentru vorbe aruncate aiurea. Avea destule lucruri mult mai importante de făcut înainte de a se preocupa de monologurile ei. Îşi trase mânecile de la pulloverul mult prea lung puţin mai sus. Mâinile îi erau în continuare complet acoperite dar măcar atârna ceva mai puţin material. Cu siguranţă îi era destul de greu să ţină dreaptă umbrela neagră pe care o purta, pesemne ca să se apere de ploaia abia stârnită. Nu părea să o incomodeze. Parea chiar multumită. Cel mai probabil chiar ea îşi alesese acea bluză cu două – poate trei – mărimi mai mare.

Meargea cu paşi relativ mici urmărind cu privirea prăvaliile închise. Părea că se uită după0 ceva. Cel mai logic ar fi să presupunem că se uita dupa o pravălie deschisă, dar cine îşi face cumpărăturile odată cu aprinderea felinarelor?

Tânăra nu părea însă deranjată de lipsa luminii solare. Ba chiar, părea să se bucure de puţina lumină artificială care îi făcea tenul nenatural de alb să fie ceva mai colorat în ochii lumii. Nu părea însă să bage de seamă schimbarea. De parcă nici măcar nu i-ar fi păsat, aceasta continuă să meargă liniştită de-a lungul străzii, căutand în continuare din priviri ceea ce doar ea căuta. Niciun centimetru de oraş nu părea să scape privirii ei dar nici oraşul nu părea să o bage în seamă. Oricât de neconventională, părea să se potrivească perfect în peisajul demodat.

Fata îşi întoarce brusc capul, privirea fiindu-i parcă atrasă de staţia de poliţie pe langă care trecea. În faţa intrăii putea să distingă siluetele a doi poliţişti şi a unei femei de vârstă mijlocie intrând. Pe faţă părea să i se contureze un zambet ciudat. Era greu de spus ce însemna acea grimasă deşi, dacă ar fi să gândim convenţional, părea, la un anumit nivel, multumită. Mutând umbrela dintr-o mâna în cealaltă tânăra îşi trase mânecile de la pulloverul albastru puţin mai jos. Strânse apoi mânerul umbrelei puţin mai tare, de parcă vreo rafală de vânt avea să i-o sufle.Poate chiar aşa avea să se întample. În orice caz, părea să fi găsit ceea ce căuta.

Dar am început să presupunem puţin prea mult. La urma urmei nu vedeam decât o tânăra cu un pullover cu maneci prea lungi care nu părea să facă nimic înafară de a merge pe stradă.

 

***

 

Aerul din camera de interogare era, indulgent spus, închis. În realitate, mirosul putred de mucegai era de-a dreptul sufocant. Margaritte nu avea însă de ce să se plângă. Nu doar din cauza faptului că fusese adusă în acest loc în rolul de suspectă – rol care îi anihila complet orice drept de a se văita de ceva atât de trivial – ci pentru că şi dânsa ştia cât de greu era să scapi de mucegai. Mai cu seamă dacă trăiai în oraşul averselor zilnice. Îşi aminti cu antipatie ziua de curăţenie.

Încercă să îşi tragă scaunul ceva mai în spate. Părea a fi uşor agitată. Nu reuşi să facă mare lucru însă, pesemne din vina cătuşelor ce îi ţineau mâinile captive pe masă. Începu să se uite în schimb în jur într-o încercare slabă de a se linişti dar, dând cu ochii de camera de filmat din colţ, îşi dădu repede seama că admirarea peisajului nu era de un prea mare ajutor. Neavând nimic altceva la care să se concentreze îşi lăsă mintea să rătăcească ajungând să se gândească din nou la mirosul de mucegai.

Uşa se deschise cu zgomot înăuntru intrând comisarul urmat de un alt poliţist care se postă tăcut în colţul camerei. Cel dintâi însă se aşeză în faţa lui Margaritte – nu înainte de a târşâi scaunul pe podea provocând un zgomot de-a dreptul iritant – şi îşi drese vocea cu emfază.

Gestul o adusese pe Margaritte înapoi cu picioarele pe pământ. Iar bătea câmpii. Contemplând florile de mucegai, aproape uitase unde se afla. În loc să se gândească la ceva util în situaţia de faţă, în loc să se gândească la ceva ce i-ar putea ajuta pe poliţişti să îl găsească pe… vinovat… Din nou, mai că îi venea să râdă. Un râs nervos care să o scape de toate gândurile acelea fără sens. Asta o fi ce numesc ei stare de şoc? Nu îşi putea da seama.

— Doamnă Dandelion.

Vocea comisarului suna ciudat de nepotrivită locului în care se afla. Probabil că acesta nu se ocupa prea des de interogări. Asta ori nu se obişnuise nici până acum cu ele. Femeia se gândi chiar i

într-atât de departe încât să remarce în sinea ei că omul acesta probabil nu era potrivit pentru interogatorii. Chiar în acel moment comisarul îşi sprijini coatele pe masă, un gest considerat de  dânsa puţin prea degajat pentru camera aceea.

— Spuneţi-ne unde vă aflaţi în data de 3 septembrie 1997.

Cu alte cuvinte îi cerea un alibi.