Vis
Încerc să sting un vis ce nu suportă-ndeplinire,

Speranța e o falsă învoire.

Adept al ocării e visul acesta,

Cuvântul iubire.

 

O candelă uitată e iubirea ce-o am pentru tine,
Ploi de lumină ce vindecă suflete pline.

O rugăciune șoptită e visul acesta:

Nu te desprinde de mine.

 

Mută și uitată, lumina nu se mai simte.

Se naște o spaimă, se zbate, mă caută, minte.

Mă mântuie spaima aceasta

Și visul se stinge cuminte.

 

Albastru

 

Sufletul meu se prăvălește peste bucățele de hârtie sfâșiate;

Un colț dintr-o pictură nouă, o partitură udă și poate încă ceva,

O părticică din mine.

Observ un amalgam de vise aruncate cu lopata peste tot atâtea speranțe,

Paradox desprins dintre forme și culori.

Mă pierd printre așchii și tresar când simt albastrul.

E atâta culoare printre fâșiile albe,

Căci, iată, s-a scurs cu totul din tablou.

Sufletul meu se lasă pe o parte, tot mai greu printre atâtea idei vechi.

De ce oare nu le pot pune în aplicare?

De ce am irosit atâtea pagini?

O inimă tresaltă, dar nu e a mea.

E tabloul, e pictura care prinde viață.

Sunt o altă eu, o nouă nuanță de albastru.