O scară întunecată,

întinsă pe etaje întregi de mici tragedii.

Niciun moment esențial

nu s-a consumat pe scara mea.

Nici plâns de copil

nu s-a auzit,

nici orații de nuntă.

Doar moartea, lucidă și nepăsătoare,

stă undeva și așteaptă fumând.

Îmbărbătează-te: mai ai de urcat.

 

Să ții cont: pe scara asta se merge numai în sus.

Îți trebuie busolă pentru a te rătăci

iar minutele sunt ani de lungi tuneluri

între străini.

 

Poți merge în cerc.

N-ai să știi decât de unde ai plecat.

Sau poți să stai;

tot vei ajunge undeva.

 

Dar să nu deschizi ochii.

Ai mai străbătut drumul ăsta,

Știi că nu duce nicăieri și, oricum,

unde vrei tu să ajungi

e închis de mult.

 

Ocolește ratările,

ocolește bețiile,

cărțile necitite și aspirațiile.

Sunt contagioase.

Sari treptele putrede

– sunt visuri vinovate.

Nu te rezema de balustradă

– e voința mea.

și e șubredă.

 

Ascultă-mi sfatul: să nu deschizi ochii.

Prin viața altuia e bine să fii orb.

 

Urcă încet pe scara mea.

Ascultă scârțâitul lemnului

și roagă-te în șoaptă.

Am nevoie.