Petru Gradinaru
Cazarma
Gândul şi paşii mă duc către orașul acoperit de toamnă târzie cu o dimineață răcoroasă şi brumă subțire ce s-a așezat noaptea pe neașteptate. Frunzele de la plopii ce înconjoară cazarma la care tocmai am ajuns zac acum la rădăcina falnicilor arbori care se mândreau în vânt în sezonul călduros.
M-am găsit cu Mihai, fost coleg de armată cu care am petrecut şi ne-am instruit în două unități din cadrul Ministerului Apărării Naționale la Dej și Zimnicea. După cutremurul din patru Martie 1977, mulți soldați din multe unități militare au fost transferați la Unitatea Militară 02603 Zimnicea nou înființată pentru reconstrucția localității.
Realitatea era alta, localitatea arăta ca o comună dezvoltată cu case arătoase făcute din cărămidă ori chirpici de oamenii harnici gospodari, cultivatori de legume. Față-n față cu vechea localitate Zimnicea, peste Dunăre, la circa trei kilometri, se vedea impunător, plin de blocuri orașul bulgăresc Şiştov. Bulgarii au avut ca şi noi pierderi de vieți omenești și materiale la cutremur.
Multe amintiri am depănat cu Mihai, printre care şi minunatele clipe de neuitat petrecute cu prietenele noastre Gabriela şi Mioara cu care ne întâlneam în parcul public în fiecare duminică. Ele erau eleve în anul trei la liceul din localitate, frumoase și respectuoase cu o educație de fier, erau parcă două izvoare ce curgeau limpezi din milenara cetate ce era situată la numai câțiva kilometri de unde locuiau.
În timp ce amintirile noastre curgeau necontenit ca un râu limpede în aval, în incinta cazărmii se aude o trompetă de alamă ce chema efectivele la exercițiul de alarmare dat de Comandant. Mihai mă bate pe umăr zicând melancolic:
– Au trecut, Petre, patruzeci de ani de când am fost ca ei, arătând spre ostașii care erau încolonați cu armamentul din dotare pe platou.
Mă despart greu de vechiul tovarăș de arme şi mă strecor pe trotuarul aglomerat, tocmai când pe poarta cazărimii ieșeau mașini greoaie învelite cu prelată kaki şi ticsite cu soldați. Îi salut cu mult drag ridicând o mână deasupra capului urându-le armată ușoară și sănătate.
Merg îngândurat și în minte îmi reveneau mereu cuvintele prietenului meu Mihai. Au trecut anii, au trecut patruzeci de ani de când am fost soldat, 27 activați într-o Unitate M.A.I. ca subofițer. Îmi şterg o lacrimă cu dosul palmei şi-mi spun :
– Cât de greu a fost, dar a fost şi plin de frumos… parcă ieri a fost şi ce repede am trecut prin timp!
NUCUL
Tot privind la nori-n zare
Cum se rup în jumătate
De sub nucul drept ce are
Fructele aproape coapte.
Şi mă uit la vânt cum bate
Ramurile îi fac unde
Cum s-apleacă şi se zbate
Simt în suflet că-mi pătrunde.
Eu pe-a nucului tulpină
O ating şi-o țin la piept
Văd cum parcă se înclină
Nu mai este-atât de drept .
Nucul de nu o înfrunzi
Îl vor tăia într-o zi
Fum va fi luat de vânt
Şi cărbune în pământ.
De te uiți unde a fost
Îți dai seama că lipsește,
Că avea şi el un rost
Precum omul cât trăieşte.
(Ideea vine de la copacul falnic şi de la omul care este muritor)
PRIN TOAMNĂ
O neliniște mă apasă prin toamnă mergând,
Tunete se-aud deşi nu-i primăvară,
Furtuna leagănă copacii se-aud trosnind,
Platanul leapădă veşmântu-a doua oară,
Plouă cu picături de plumb, zarea-i ‘nourată,
Pe cer lumini violete se sting și se-aprind,
Cu greu înaintez, strada-i desfundată,
M-opresc, buimăcit la o poartă ferecată, zâmbind.
La etajul casei zăresc o lumină,
Este ea, pândeşte după o perdea,
Mă-ntorc, picioarele-s încărcate de humă,
Ridic o mână… Cu bine, dragostea mea!…
(Inspirația vine de la prima dragoste .)
ÎN SEARA DE CRĂCIUN –
Cum lumina de la Soare
Cu căldură se-ntinde
Așa-n noaptea de Crăciun
Bucuria-n noi se-aprinde
În vechiul nostru cătun
În seara de sfânt ajun.
Doi băieți și cu o fată
Colindă din casă-n casă
Domnul Hristos s-a născut
În ieslea veche din lemn
În staul la Betleem.
Din adâncul pieptului
Dau laude Domnului
Amintind că din Cuvânt
Om ca noi s-a făcut
Fiul Domnului Iisus
Care pace ne-a adus.
Mii de ani au tot trecut
De când Maica tot suspină
Pentru fiul drag născut
Ce-a făcut lumea creștină .
