Așteptarea – Petru T Grădinaru
Era aşa o linişte adâncă
Lângă izvorul de sub stâncă
Şi-n suflet aveam nerăbdare
Din deal să văd dacă apare
Într-un târziu, parcă o văd,
Sărind uşor ca o felină,
Cotind pe drumul de la pod
Cu-o floare ruptă din grădină.
Cobor în grabă s-o întâmpin
Şi îi aud al ei suspin
C-un nor îmi vine s-o alin
Pe floarea ei albă de crin.
Inspirația din tinerețe, când eram cavaler.
Sufletul plânge-n durere
După soartă, lege-a firii,
Merge viața omenirii.
Când eşti fericit și bine
Vin necazuri peste tine.
Şi dacă vreodată pici
Cu greu tu te mai ridici
Îți revii de la o vreme
Ofilit de-a ta durere.
Sufletul plânge-n durere,
Ce-i săpat adânc nu piere
De-i trăi și două vieți
Nu se duc cu ele pleci.
Inspirat din tragedia familiei, în 91 se îneacă
la socrii mei în Satul Ciocani
singura fetiță pe care-o aveam!
Am rămas cu amintirea
Mă gândesc la timp cum trece,
De la naştere început,
Un drum greu, necazuri multe,
Ce de vlagă m-au sleit.
Am rămas cu amintirea
Zilelor frumoase stinse,
Plâng acum copilăria,
Cu cele duioase duse.
Parcă ieri ai fost, repede-ai trecut,
O, dulce a copilăriei mele,
Azi sunt pe creştet nins tăcut,
În toamna vieții mele.
Strămoşii
Obiceiurile vechi nu s-au păstrat,
Trist , că multe s-au uitat ,
Nu mai sunt hore în sat
Nici nunțile de altădat’.
Vornicei nu mai sunt la nuntă,
Având pe-a lor piept o batistă
Însuşi de mireasă cusută,
Cu mult înainte de nuntă.
Obiceiul ca pe mireasă
S-o ia cu zestre de acasă,
Să joace hora frumoasă
Cu chiote de bucurie,
Nu se mai ține.
Poezia numită iertăciune
La nunți nu se mai spune,
Unde mireasa şi mirele
Cereau de la părinți iertare
Şi de la sătenii din sat
Pentru vreun mic păcat.
Strămoşii au transmis obiceiurile,
Dar odată cu ele mesajele,
Ei cine au fost, noi cine suntem,
Şi de unde noi venim,
Ca să nu ne rătăcim
Şi pe ei noi să-i cinstim.
Vorniceii, vornicii, nu erau altceva decât mesageri trimişi de socrul mare, socrul mic, naşi, miri cu invitații verbale la săteni, aveau puse în piept batiste albe din țesătură fină, ornate cu flori cusute în culori şi aveau şi inițialele miresei. Vornicii erau numiți de una din părțile de mai sus și erau dotați cu sticle pline de vin ce erau împodobite la gât cu beteală aurie. Vornicii mergeau la adresele indicate şi dădeau binețe şi se adresau cu : Socrul mare, nume prenume, are onorata plăcere de a vă invita la nunta fiului. În trecut, mireasa era luată cu zestre de acasă cu lăutari, se juca zestrea în casă și în curtea casei de săteni, prietenele miresei şi rudele sale. Se incingea o horă în care primii erau mirele şi mireasa, în chiote de bucurie şi toți urau la miri casă de piatră, să le fie de bine, copii mulți şi Noroc în viață. În ziua nunții un sătean avea o poezie ce conținea mesaje de bun augur spusă de față cu nuntașii, mirii cereau iertare la părinți şi de la consăteni, pupau mâna părinților, socrilor mari şi mici care îi pupau pe frunte şi obraz şi îi binecuvântau cu de toate. Această moștenire vine din trecutul îndepărtat lăsată de bunici şi care, dacă erau întrebați, spuneau că aşa au apucat de la ai lor bunici şi tot așa.